Un simulacru preistoric al lui Hercule in albia raului Cerna

Faima despre calatoriile si faptele lui Hercule in partile de nord ale Istrului mai traieste si astazi in legendele poporului roman.

Poetul Pindar, in odele sale, face amintire despre calatoriile lui Hercule la hiperborei, despre persecutarea cerboaicei cu coarnele de aur pina in tara numita Istria de linga Pontul Euxin. Gramaticul Apollodor aminteste, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele Atlas din tara hiperboreilor, unde el elibereaza pe Promotheu din catenele sale.

Hercule ia parte la expeditiunea argonautilor pentru a duce in tarile meridionale un vechi paladiu al pastorilor pelasgi, lina de aur din padurea cea sfinta a lui Marte. Herodot ne comunica traditiunea dupa care Hercule apare ca protoparintele agathyrsilor, scythilor si gelonilor, si aminteste de urma sa cea gigantica, lunga de doi coti, imprimata in o stinca de pe tarmurile riului Tyras (Nistru).

In colindele poporale romane, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se lupta cu leul (nemeic); in baladele romane se cinta invingerea si taierea balaurului celui gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcoci = Mavors), relatiunile sale de amor cu Echidna ({erpoaica), calatoria sa in partile meridionale ale Dunarii de jos pentru cautarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia (Dobrisanul), persecutarea cea strasnica a cerboaicei cu coarnele de aur (a ciutei galbioare) prin muntii Jiului si ai Oltului. Peste tot, in cintecele poporale romane, el este eroul calator, dupa cum tot astfel il infatiseaza si traditiunile grecesti.

Numele sub care Hercule, acest nemuritoriu erou al lumii pelasge, figureaza in cintecele si legendele poporului roman este Iovan Iorgovan, brat de buzdugan, mindru falnic capitan, Iovan cel tare si mare; el este eroul care a cutreierat lumea in lung si in lat si care a invins toate halele sau monstrii din lume.

Cu deosebire, memoria faptelor lui Hercule este localizata in Oltenia si in partile vecine ale Banatului, unde el ne apare in epoca romana ca zeul tutelar al regiunilor Cernei, adorat ca Hercules invictus, Hercules sanctus, Hercules salutiferus, si unde s-au descoperit un numar insemnat de statui ale sale.

Aici, in mijlocul Cernei, ne spun traditiunile poporale romane, a existat odata un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cintecele noastre eroice il aduc in legatura cu legenda unei frumoase fecioare, ce locuia intr-o pestera din muntii Cernei.

Vom reproduce mai intii traditiunea antica despre relatiunile de amor ale lui Hercule cu nimfa Echidna, ce locuia in o regiune muntoasa numita Paduroasa de linga Scythia.

Grecii, care locuiesc linga Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc urmatoarele despre originea scythilor. Hercule, intorcindu-se cu cirezile ce le luase de la Geryon, a venit si in tara aceasta, pe care acum o locuiesc scythii si care atunci era pustie. Insa, ajungindu-l o vreme grea si un ger, el se acoperi cu pelerina leului si adormi.

In acest timp, iepele de la carul sau, pe care le slobozise ca sa pasca, disparura ca si cind ar fi fost un destin divin. Hercule desteptindu-se incepu sa-si caute iepele si cutreierind toate tinuturile din jur, sosi in urma in o regiune al carei numera era Paduroasa. Aici, locuia intr-o pestera nimfa Echidna (Vipera, {erpoaica), care avea o natura mixta. De la briu in sus era femeie, iar de la briu in jos serpoaica, si ea domnea peste Scythia intreaga. Hercule, vazind-o, a ramas uimit, apoi a intrebat-o daca nu cumva i-a vazut iepele sale ratacite. Ea ii raspunse ca iepele sint la dinsa si i le va restitui, daca mai intii se vor culca amindoi. Hercule petrecu apoi mai mult timp la Echidna si avu cu dinsa trei fii, pe Agathyros, pe Gelonos si pe Scythes. In urma, Echidna restituindu-i iepele, Hercule pleca mai departe. Cei trei fii ai lui Hercule si ai Echidnei au fost, dupa traditia ce ne-o comunica Herodot, intemeietorii dinastiilor regale, a agathyrsilor (din Transilvania de astazi), a gelonilor (din partile Podoliei) si a scythilor din nordul Marii Negre.

Herodot crede ca regiunea numita Hylea sau Paduroasa, patria nimfei Echidna, se afla in apropiere de riul Borysthene (Nipru) in Scythia.

Insa dupa traditiunile anterioare epocei lui Herodot, resedinta Echidnei, a acestei femei legendare, nu se afla in tinuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci in tinutul arimilor de la nordul Istrului.

Echidna cea divina si cu inima neinfrinta, scrie Hesiod, era de jumatate nimfa cu ochi negri si gene frumoase, iar de jumatate un sarpe gigantic. Zeii ii destinasera ca locuinta o pestera celebra sub o stinca din o vale incunjurata de munti, departe de zeii nemuritori si de oamenii muritori. Aici, in tinutul arimilor se retrasese sub pamint mizera Echidna, nimfa nemuritoare, si nesupusa batrinetei in toata viata sa.

Vechea legenda despre intilnirea lui Hercule cu Echidna s-a mai pastrat, in parte, pina astazi, in cintecele eroice ale poporului roman.

Continutul acestei traditiuni este urmatorul: Iorgovan, un viteaz mare din partile de rasarit, vine sa vineze cerbi si caprioare in muntii Carunti (ai Cernei), ori, dupa alte variante, in muntii Vergii, ori Covergii, {overgii sau sa caute o fata frumoasa din Muntii-de-Aur.

Sosind la Cerna, Iorgovan pleaca calare intr-o joi de dimineata pe malul apei in sus, armat cu arc si sageti si avind cu sine soimi de la Bogaz (de la gurile Dunarii) si ogari din Provaz, iar inaintea sa mergea luind seama cateaua sa cea isteata numita Vija. In aceste timpuri, insa, Cerna era un riu mare, salbatec si cu apa neagra. Talazurile sale erau inalte ca minastirile si ea curgea cu un urlet infiorator. Cerna rapusese pe toti voinicii, citi s-au dus la riu in sus. Iorgovan, negasind nici un vas pe unde sa poata trece pe celalalt mai al apei, se adreseaza Cernei cu rugamintea sa-i moaie talazele, sa-si inceteze urletul, sa-i arate vadul, sa nu-l rapuna si intru adevar sa-i spuna pe unde poate trece, fiindca dinsul a purces si a venit, dupa cum a fost ursit, ca sa gaseasca aici si sa ieie cu sine o fata salbateca mindra si voinica. La rugarea lui, Cerna ii raspunde: sa mearga pe riu in sus pina se va osteni, pina la trei paltinei – la dealul rotat, la malul sapat – acolo trecind pe celalalt tarmure, dinsul va sa nimereasca la o stana de piatra cu muschiul de o scioapa, unde este dusa si unde e ascunsa fata salbateca, mindra si voinica. Iorgovan porneste dupa cum ii invata Cerna si, urcind pe vale in sus, ajunge la trei paltinei, apoi trecind vadul soseste in urma la stana de piatra, cu muschiul de o schioapa, in sus ridicata. Aici, sub acesta stinca, la umbra adinca, plingea ascunsa frumoasa fecioara, cu fata ca luna, cu par auriu, pe umeri leit, cu un grai frumos si glas mingiios. Iorgovan, indata ce o vede, ii spune ca dragostea ei l-a pedepsit amar pe acest pamint, ca el a cutreierat lumea in lung si in lat si n-a aflat pe alta, care sa semene cu dinsa si pe care s-o ieie de sotie. Ea insa ii raspunde ca Iorgovan sa-si aduca bine aminte ca odata au slujit amindoi in casa la o mindra craiasa, ca el a sarutat-o si a insarcinat-o; insa, de la fala lui, de raul mamei si de rusinea tatei, ea s-a pedepsit, s-a pustelnicit, s-a pribegit si aici a venit pe o vale adinca sub lespezi de piatra, de vint nebatuta, de nimeni vazuta si unde s-a salbaticit. {i fiindca tinara fecioara nu voia sa iasa din pestera, Iorgovan, pierzindu-si mintile asmuta, asupra acestei nefericite fete, soimii, ogarii si indeamna pe Vija sa sape sub piatra, ca s-o scoata la lumina zilei. La vointa stapinului, soimii si ciinii se reped numaidecit in pestere, incep sa zgiriie fata cea alba, nebatuta de vint si nevazuta de om, a fecioarei pribegite. In zadar ea plinge si roaga pe Iorgovan sa-si cheme soimii si ogarii care o pisca, o zgirie si copilasul ii plinge. Insa Iorgovan infuriindu-se mai mult voieste acum sa o rapuna cu totul. Atunci fata pribegita si pustelnicita in suferintele si disperarea ei blesteama pe Iorgovan.

Aceasta este traditiunea romana despre mizera si nefericita Echidna, cum o numeste Hesiod, si care in alte fragmente ale poeziei noastre populare ne mai apare si sub numele de {erpoaica, acelasi cuvint cu grecescu Echidna.

Din punct de vedere istoric, aceasta figura impietrita a lui Hercule nu putea sa fie decit o statuie primitiva, sapata in stinca vie, ce in epoca preistorica a fost dedicata acestui mare erou si al carui cult era o data atit de puternic in partile Cernei si unde astazi mai exista atitea legende despre dinsul.

In tinuturile pelasge, Hercule, ca erou national, avea simulacre inca din timpurile cele mai departate.

Dupa cum ne spune Pliniu, cea mai veche statuie in Italia a fost a lui Hercule din Forum Boarium, consacrata de Evandru. Iar Pausania scrie ca in satul numit Hyett din Beotia, locuit de pelasgi, exista o statua primitiva a lui Hercule si care de fapt nu era altceva decit un bolovan inform dupa obiceiurile batrinesti.

Legenda romana despre statuia cea colosala a lui Hercule din Valea Cernei este totodata si legenda apoteozei acestui erou.

Despre ultimele evenimente din viata lui Hercule, nici Homer, nici Hesiod nu amintesc nimic. Insa, dupa naratiunile post-homerice culese de Apollodor, adevarata cauza a mortii lui Hercule a fost trecerea peste un riu periculos de munte. In fond, este aceeasi traditiune, pe care ne-o infatiseaza si legendele romane.

Hercule, scrie Apollodor, sosi cu frumoasa Deianira, fiica lui Oeneu, la riul Even, o apa salbatica. Hercule trecu de-a dreptul prin riu fara frica, iar pe Deianira o incredinta centaurului Nessus, care, pentru sentimentele sale de dreptate, obtinuse de la zei privilegiul sa treaca pe calatori peste aceasta apa fugatoare, fireste pe linga o remuneratiune oarecare. In timpul acestei treceri, Nessus, admirind frumusetile Deianirei, incerca sa o sileasca, insa cind ajunse pe celalalt mal, Hercule trase cu arcul asupra-i si-i strapunse pieptul cu sageata. In ultimele sale momente, Nessus, ca sa-si razbune asupra lui Hercule, invata pe Deianira sa pregateasca cu singele inveninat din rana sa o alifie de dragoste pentru Hercule. Dupa un timp oarecare, Hercule avind sa faca un sacrificiu lui Joe pe promontoriul Cenaeon din Eubea, Deianira, ca sa-i cistige si mai mult iubirea, ii trimise pentru acesta ceremonie o camasa solemna unsa cu alifia ce o invatase Nessus. Se intimpla, insa, ca in timpul sacrificiului, Hercule apropiindu-se de foc, camasa se incalzi si veninul de hidra, cu care a fost infectat singele lui Nessus, patrunse in corpul eroului. Hercule, vazind acum ca nu mai poate scapa cu viata, isi construi singur, in mijlocul durerilor sale, un rug pe muntele Oeta, se aseza pe acest pat de lemn si incepu sa roage pe trecatori sa se indure de dinsul si sa-i puna foc. Insa nimeni nu cuteza. Un singur pastoriu cu numele Poias, care-si cauta turmele sale ratacite, cuprins de mila pentru suferintele eroului, ii facu acest ultim serviciu, iar Hercule drept multumire ii darui arcul sau.

In fine, mai aflam la Herodot inca o alta traditiune, dupa care riul Dyras, din Thessalia, la vestea ca Hercule arde viu, iesi din albia sa si alerga repede catre locul de suferinta al eroului, ca sa-i salveze viata cu apele sale, sa-i stinga rogul.

Amindoua aceste legende antice aduc, asadar, sfirsitul vietii lui Hercule in legatura cu un riu oarecare repede curgator.

Examinind fondul acestor naratiuni cu privire la ultimele momente ale eroului, traditiunea romana ne apare ca fintina originala a mitului grecesc, anume ca riul Cerna este acela care a cauzat moartea marelui erou pelasg.

Nimfa Deianira, cu care doreste Hercule sa treaca pste riul salbatic, nu este altcineva decit Dierna, numele cel vechi al Cernei; iar numirea de Even pe care autorii grecesti o dau riului, peste care trece eroul, este numele poporal al lui Hercule din nordul Istrului, Ivan sau Iovan.

Viata sa ca pastor, agricultor si luptator cu arcul sau sageata, cu buzduganul, maciuca, sabia sau palosul, cu sulita, cu soimii si ciinii; calatoriile sale prin lume, mai mult pe uscat decit pe mare; un erou care cutreiera muntii dupa lei, porci salbatici, cerbi, fete, balauri; epitetele sale de rimlean, roman, mocan si craiovean, ce i se dau in legendele romane; traditiunile care il pun ca protoparintele agathyrsilor, gelonilor, scythilor si latinilor; fortele sale corporale, tipul sau fizic, cultul sau particular in tinutul Cernei, toate acestea ne prezinta pe un erou pelasg din nordul Istrului de jos.

Herodot, in calatoriile sale prin Egipt si Fenicia, cercase cu deosebire a se informa despre originea traditiunilor si a cultului lui Hercule. Insa, dupa cum ne spune dinsul, nu a putut sa afle nici de la egipteni, nici de la fenicieni, care a fost adevarata patrie a lui Hercule, decit numai atit ca cultul acestui erou era foarte vechi.

Poetul Homer in Odyssea sa consacra memoriei lui Hercule citeva cuvinte, care sint de o valoare nepretuita pentru insemnatatea ce o avuse intr-o vechime foarte departata monumentul cel legendar din valea Cernei.

Astfel, dinsul aminteste de un curios simulacru a lui Hercule, de o figura reala, insa fara viata a eroului, pe care o numeste idolul puterii lui Hercule.

Aceasta forma fara de suflet a lui Hercule, si care nu era o statua cioplita de mina omeneasca, se afla, dupa Homer, in partile extreme ale riului Oceanos potamos (sau Istrul), acolo unde la Plato ne apare patria hiperboreilor celor pii si unde, dupa care ne spune Hesiod, Joe aruncase in o pestera adinca pe balaurul cel gigantic al lumii vechi.

Este, asadar, fara indoiala, ca idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbeste Homer, aceasta statuie primitiva de linga Oceanos potamos era unul si acelasi simulacru traditional cu figura cea impietrita a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cintecele noastre eroice."

Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu

Dacia hiperboreana

Hiperboreea... o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa fascineze... un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa "cercetari laborioase", sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona Polului Nord sau, oricum, dincolo de paralela de 65°, latitudine nordica. Tot ce se poate ....numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de documente istorice! S-a incercat, de asemenea, "implantarea" Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda, urmand ramura celtica a europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. Captivant, dar neconform cu realitatea, deoarece celtii au aparut cam tarziu pe firmamentul istoriei pentru a-i cataloga popor neocolit, "scoborator" din hiperboreeni!
Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor, ma simt indreptatit sa intreb: prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da de o news de genul "Hiperboreea era la Polul Nord ", cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se "cum de nu m-am gandit la asta?"! Si iaca cum curiosul nostru nu mai poate gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar "probate" istoric.

Eu sunt ardelean ! Stiti cum sunt ardelenii? Stau stramb si judeca drept si pe indelete. Asa facand lucrurile, am ajuns la concluzia ca toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginatie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe indelete), marturiile antice la puricat si s-a ivit cu totul altceva si in alta parte....nu-i la Polul Nord ! V-am innebunit cu dovezile ? Vi le prezint si dumneavoastra ca sa va convingeti singuri!

Putina ordine prin ...Hiperboreea!
Pe langa istoricii "profesionisti" ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai "modesti" sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza, ci examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si...Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza.
Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie "Dacia Preistorica", in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile.
Vasile Lovinescu demonstreaza, de asemenea, cu "acte in regula ", ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau "Dacia Hiperboreana", incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios, nu? ce interes avem noi pentru istoria nationala?! Sa nu uitam ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994!
Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante, dar fondate istoric, nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca celebra Tula, din Hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii.
Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene "trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta". Inca o data, in alt loc, acelasi autor se pronunta textual: "traditia dacica ar reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor" (sic!).

Marturii istorice despre Hiperboreea
Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel, Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo, care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei, s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); ori in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri deosebit de importante:
1) - Apollo - zeul luminii solare, era de obarsie traco - dacica ;
2) - fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice, care atesta ca piesele ceramice descoperite in stratul Troia VII sunt identice cu cultura dacica Cucuteni, cu centrul de iradiere in Moldova).
Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria care, facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe era tot hiperborean. Din nou, adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data, tara lor era Hiperboreea.
Strabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii, care locuiau in nordul Traciei. "Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei" (Apolloniu Rhodiu).

De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean, ci si Donul asiatic (Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou, in alt loc, acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45).
Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus, care pleca in expeditie in Dacia ii spune: "tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic" si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor "Hiperboreus Triumphus" ( Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care - "singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene... si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)" (Georgicele, Iv,5,5 17).

Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici, vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica, ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!

Hiperboreea lui Apollo era...Dacia
Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.
Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
"La nord de Tracia", scrie Herodot, "ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit" .
Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru).
De altfel, si respectabilul istoric Arthur Weigall, este de aceeasi opinie cand, referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: "Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput ... (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu, care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii"
Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba), actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea, despre care vorbeste Hecateu Abderita.

Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos, precum si a celui din Delphi
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici: Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi, precum si primul poet hieratic al Greciei, unde l-a dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos, insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).
Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon, care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: "dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de "hiperboreu" atribuit atat lui Zamolxe - dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo - dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.

Hiperboreea – polul spiritual al lumii
Polul getic este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste, de fapt, ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca. Adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, un spatiu mitico - geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.
Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. Marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: "nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor" (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva, dar ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nordul Dunarii era pentru ei, inca la inceputul perioadei clasice, un mister si tinea de geografia mitica, nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar il vor invata mai tarziu, devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).
Prin urmare, Pindar, si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea mistica in care oamenii duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii:
"Pe-un picior de plai
Pe-o gura de paradis..."
. Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.
As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni, dupa cum ne spune Platon: "Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau, este peste putinta ca partea sa mearga bine" (Charmides)
La aceasta adaugam si faptul ca mai toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia, cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora.
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost, intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul si, astfel, am invata din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a "normelor" europene sau americane, care ne fura ochii in fiecare zi !

Autor: Zamolxe

Bibliografie:
1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti, 202
2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, ed. Obiectiv, Craiova, 2004
3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova 2002
4. ***** Oriensis,Ed Aion, Oradea, 2006
5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed Miracol, 2002

Articol preluat de pe www.razboiulnevazut.com

Mihai Eminescu - Fenomenul imperial (NU Globalizarii!!!)

In cadrul elementelor de doctrina politica, intalnim la Eminescu preocupari de explicare si conceptualizare a “fenomenului imperial”, aspect cu relevanta pentru tema, remarcat de sociologul Ilie Badescu.1

In cuprinsul mai multor articole, publicate in Timpul, Eminescu pune in evidenta faptul ca imperiile, dincolo de principiile pe care le invocau frecvent asigurarea pacii, promovarea drepturilor si libertatilor cetatenesti si civilizarea popoarelor urmareau prioritar interese politice si economice “exclusiviste”, recurgand frecvent, in scopul mentinerii ori modificarii statu quo-ului, la practici dure, precum amenintari sau utilizarea fortei, anexarea ori tratarea tarilor mici ca obiect al compensatiilor teritoriale, instituirea de protectorate asupra acestora, colonizari, impunerea de aliante militare, schimbarea unor sefi de state si de guverne etc.

Ca efecte ale aservirii politice si economice a tarilor mici mentioneaza o serie larga de manifestari:

- instabilitatea politica, caracterizata prin frecventa deosebita a schimbarilor de guvern, afectarea continuitatii programelor de dezvoltare si a coeziunii sociale;


- influentarea si punerea in dependenta a unor lideri si a unor grupuri politice fata de unele centre de putere din strainatate;


- tensionarea relatiilor cu tari vecine;


- destructurarea ansamblului social si adoptarea unor forme de organizare noi, nefunctionale, specifice metropolelor;


- prabusirea economiilor nationale, ca urmare a disfunctiilor grave aparute in relatiile cu celelalte componente ale sistemului social si puternicei concurente straine;


- disparitia, din aceeasi cauza, a meseriilor traditionale;


- dependenta de importuri, favorizata de politici economice inadecvate;


- dezechilibrarea balantei comerciale in defavoarea statului roman;


- “declasarea sociala” avand ca efect diminuarea clasei de mijloc, disparitia unor categorii socio-profesionale, dezvoltarea excesiva a birocratiei, somajul, proletarizarea taranului;


- amplificarea unor fenomene specifice criminalitatii, indeosebi a coruptiei, asasinatelor politice, miscarilor anarho-destabilizatoare nihiliste, iredentiste de tip extremist, socialiste, precum si a unor revolte spontane sau provocate;


- disparitia obiceiurilor, traditiilor, adoptarea de forme si manifestari in sfera culturii occidentale, de tip imitativ sau caracteristice periferiilor de metropola;


- neincrederea in actul de guvernare, culminand cu demoralizarea populatiei;


- pierderea simtului istoric, a devotiunii fata de tara, de interesele si valorile ei s.a.

Datorita sensibilitatii problemei, Eminescu nu finalizeaza o abordare teoretica integrata a acestor aspecte, desi observatiile pe care le realizeaza ca redactor de politica externa, concluziile si tentatia de sistematizare sunt evidente. Se limiteaza la semnalarea fenomenului ca o manifestare a unor raporturi de inegalitate si confruntare in sfera politicilor de putere, cu afectarea statelor aflate in dependenta, precum si a celor cu regimuri insuficient consolidate. Majoritatea faptelor, situatiilor si imprejurarilor circumscrise fenomenului o valorifica in cuprinsul unor teorii precum forma fara fond, patura superpusa, teoria golurilor, declasarii sociale, compensatiei prin munca, semibarbariei, aliantelor militare, neutralitatii s.a.

Eminescu surprinde fenomenul imperial din perspectiva socio-politica, economica, culturala, militara, dar si din punct de vedere al filosofiei istoriei si psihologiei popoarelor, apreciind, global, ca imperiile “scriau” de regula istoria celorlalte popoare.

Ca forme esentiale de exprimare a fenomenului invoca ocuparea si integrarea in imperiu a unor tari lipsite de capacitatea de a se apara si “protectoratele ascunse dupa intreg aparatul parlamentar si guvernamental al popoarelor”, prin care explica neintelegerile dintre acestea, mecanismul producerii lor, influentele si amestecul in treburile interne.

Cu privire la domniile fanariote, Eminescu concretizeaza impactul fenomenului imperial, relevandu-i consecintele nefaste in plan politic, economic si social, ca urmare a suprimarii atributelor fundamentale ale statului roman si intreruperii proceselor de dezvoltare interna:

“Formele bizantine vin in locul celor vechi, caracterele trufase ale aristocratiei devin servile. Discordia dinlauntru, lipsa unor dinastii constante au transformat tara aproape in pasalac. Sub Domnii fanarioti, care erau trimisi pe un timp anumit si care aveau numai titlul de Domn si pomenirea in biserici, nicidecum insa consistenta monarhica, puterea centrala a statului e nominala. Chiar daca unul dintre ei cerca a fi altceva decat ceea ce era in imprejurarile date, viata si averea ii erau in pericol. Darile grele, pentru care nu i se da natiunii nici o compensare, erau dari pentru imbogatirea personala si repede a acestor oameni care trebuiau sa se foloseasca de scurta durata a Domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde doua provincii.“2

In cazul Romaniei, atunci cand nu abordeaza polemic aceste aspecte, Eminescu face dovada intelegerii profunde a lucrurilor, a incapacitatii in care se afla tara de a respinge ori de a se sustrage dependentelor si conditionarilor externe. In conceptia sa, dincolo de ratiunile de stat, in care prevalau considerente de ordin geopolitic si geostrategic, cauzele majore ale ingerintelor erau precaritatea proceselor de dezvoltare si constiinta nationala insuficient de consolidata:

“Prin atarnarea noastra economica, am ajuns ca toate guvernele, spuna ele ce-or pofti, sa atarne mai mult ori mai putin de inrauriri straine. Nu doar c-or stat in relatiile cu consulii aceasta acuzare ar fi prea grava, pentru ca sa o facem cuiva. Vorbesc de naturile mai nobile, nu de starpituri. Ne innegrim unii pe altii pentru ca simtim ca starea poporului romanesc e nesuferita si ne-am incurcat rau Omul are pe atata libertate si egalitate cata avere are.” 3

Eminescu observa ca marile puteri, ori de cate ori isi considerau prejudiciate interesele, fie ca adresau note de protest, fie ca amenintau cu interventia armata sau organizau conferinte, congrese, intalniri la nivelul sefilor de stat si ministrilor de Externe, prilej cu care, extrapoland faptele, solicitau, imperativ, satisfactie.

Cu privire la Romania, prevalandu-se de angajamentele exprese asumate in anul 1871 de catre puterile europene, cu ocazia Conferintei de la Londra, privind neinterventia in treburile interne ale tarii, Eminescu invoca:

- atitudini ostile ale Rusiei, exprimate in contextul reanexarii Basarabiei, ca reactie la acuzele privind incalcarea Conventiei de la 4 aprilie 1877, prelungirea dreptului de acces in teritoriul national al armatelor sale din Bulgaria, dupa razboiul cu Turcia din 1877 1878, abuzurile militarilor stationati in teritoriu, implicarea in miscarile separatiste din Moldova, solicitarea extradarii revolutionarilor polonezi si rusi, actiunile de intimidare a Romaniei, initiate cu deosebire dupa Tratatul de la Berlin, s.a.;

- pozitii dure ale Austro-Ungariei fata de sprijinirea cauzei romanilor din Transilvania, acordarea de azil conationalilor, inrolarea unora in armata Principatelor, primirea de ofrande, in timpul Razboiului de Independenta, din partea unor organizatii umanitare de dincolo de Carpati, intentii de colonizare a Dobrogei cu emigranti transilvaneni, sustinerea revolutionarilor bulgari si sarbi in lupta lor pentru emancipare nationala, orientarea politico-militara, temporara, spre Rusia, intentii de constituire a unor aliante cu state din zona balcanica, respingerea preocuparilor imperiului de exercitare a controlului pe Dunarea interioara, combaterea instituirii monopolului asupra comertului exterior romanesc, demersurile vizand inlaturarea jurisdictiei consulare s.a.;

- contramasurile adoptate de Turcia fata de Unirea Principatelor, de tentativele ori loviturile de stat din 1864, 1866, 1870, miscarile separatiste din Moldova, aducerea printului strain, extinderea autonomiei, crearea armatei nationale, restructurarea institutionala, dupa model occidental, incheierea de aliante ori tentative in acest sens, baterea monedei nationale, sprijinirea miscarilor de emancipare a bulgarilor, sarbilor si grecilor, incheierea de conventii bilaterale comerciale, de posta, comunicatii si de extradare cu alte state, precum si a Conventiei cu Rusia, declararea independentei de stat etc.;

- reactii de adversitate ale Germaniei, indeosebi sprijinirea interesata, sub diferite pretexte, a Turciei, Austro-Ungariei si Rusiei in satisfacerea unor obiective contrare Romaniei, pentru a-si disimula si consolida interesele in zona, amanarea si conditionarea recunoasterii independentei Romaniei, amenintarea cu interventia militara a Turciei si Austro-Ungariei, pe motivul nerespectarii rezolutiilor Tratatului de la Berlin, cu deosebire a celei privind rascumpararea cailor ferate, construite cu capital german, acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia, prin implicarea in negocierile secrete dintre Reichstadt si Budapesta, favorizarea Rusiei si Bulgariei in problema Arab-Tabiei, impunerea schimbarii unor guverne, atragerea Romaniei in coalitii riscante s.a.;

- atitudini contradictorii ori ostile ale Frantei, constand in propunerea facuta de Napoleon al III-lea, in mai multe randuri, Austro-Ungariei privind anexarea Romaniei, amenintarea lui Cuza si Carol cu detronarea si initierea unor actiuni in acest sens, sprijinirea interesata a Austro-Ungariei si Turciei, in detrimentul Romaniei, nerecunoasterea neutralitatii Romaniei in preajma razboiului de independenta, amanarea recunoasterii independentei Romaniei la solicitarea Germaniei, contestarea dreptului Romaniei de a incheia conventii, adoptarea unor atitudini antiromanesti, in special dupa infrangerea din 1870 de catre Germania, agresiuni informationale continue, vizand compromiterea factorilor politici romani in problema revolutionarilor polonezi, bulgari si sarbi ori cu privire la actiunile vizand largirea autonomiei de stat, s.a.

Eminescu era in deplina cunostinta de cauza atunci cand recomanda calcul atent si prudenta in relatiile cu marile puteri, in mod deosebit evitarea recurgerii la politica faptului implinit. Avea in vedere pozitiile dure exprimate anterior fata de surprinderea lor prin acte energice de politica interna si externa. Bismarck, spre exemplu, afectat de manifestarile vizand largirea suveranitatii romanesti ale infaptuitorului Unirii, se exprima astfel:

“Cuza este in mod evident un hot si un conspirator si nu ar trebui sa-l acoperim prin protectia noastra.” 4

La randul sau, consulul general britanic John Green sugera ca Poarta, cu ocazia vizitei lui Cuza la Constantinopol, “sa retina pe acest domn neastamparat si ambitios pe malul Bosforului cand va ajunge acolo”.5

Eminescu cunostea faptul ca printul Napoleon, in 1868, cu ocazia vizitei pe care a intreprins-o in Romania, l-a acuzat din aceleasi considerente pe I.C. Bratianu, reprosandu-i trecutul revolutionar, o pretinsa atitudine rusofila si implicarea in pregatirea unei rascoale balcanice impotriva Turciei:

“Toata lumea stie ca prezidentul Consiliului de Ministri a fost amestecat in conspiratiile contra lui Napoleon al III-lea si multe altele “6

Temerile exprimate de Eminescu in legatura cu amenintarile la adresa securitatii nationale erau resimtite in mediile politice de la Bucuresti: la 1870, Austro-Ungaria convenise cu Turcia ca, in cazul in care Romania declansa lupta pentru independenta si pentru unire, sa permita puterii suzerane ocuparea tarii. In acelasi an, ministrul de Externe austro-ungar, G. Andrassy, i-a comunicat reprezentantului roman la Viena, D.A. Sturdza, faptul ca Rusia, prin intermediul cancelarului rus A. Gorceakov, ameninta Romania cu dezmembrarea si inlaturarea dinastiei in cazul continuarii atitudinii antirusesti.

Evaluand situatia critica existenta, Eminescu reitereaza faptul ca Romania era expusa la doua amenintari majore, externe: “curentul de cotropire politica din partea slavilor” si “cel de cotropire economica din Apus”.

In opinia sa, expansionismul rusesc, pe care il recepta ca fiind conturat in testamentul lui Petru I, avea ca obiectiv de actualitate in zona ajungerea la Marea Adriatica si dobandirea, pe aceasta cale, a puterii maxime in Europa. La baza acestuia s-ar fi aflat un “gol sufletesc”, rezultat al neintrebuintarii, in plan economic, a uriasului potential uman, precum si cultivarea de catre conducatori a sentimentului exagerat al grandorii, dobandite prin cuprinderea geografica si forta. Expansionismul de tip occidental, “curentul de cotropire economica”, il aprecia ca fiind mai periculos, din cauza incapacitatii economice a Romaniei de a-l contracara ori de a-l evita.

In contextul unor dispute sterile intre conservatori si liberali, pe teme de politica agricola Eminescu atrage atentia asupra intereselor germane si austriece de transformare a zonei balcanice in piata de desfacere a produselor proprii si mai ales de exploatare intensa a resurselor locale, prin colonizari.

Reproduce in cuprinsul mai multor editoriale din Timpul extrase din lucrarile unor economisti celebri, precum Friedrich List si Wilhelm Roscher, si articole din presa germana, indeosebi din Berliner Boersen Courier, in scopul sensibilizarii factorilor politici si opiniei publice asupra politicii expansioniste a celor doua imperii, evidentiind motivatiile, masurile preconizate si implicarea guvernelor in acest scop.

Eminescu citeaza pasaje din scrierile de economie politica ale lui W. Roscher, care dezvaluiau masuri de tip colonialist, vizand exploatarea unor “locuri fertile si de tot pustii ale Europei Rasaritene”. Autorul recomanda efectuarea de colonizari “in fosta Polonie, in Ungaria si in acele regiuni ale Turciei, menite de a fi intr-o zi mostenirea Germaniei”, sugerand crearea din timp a conditiilor si garantiilor necesare atragerii celor interesati, in mod deosebit a dreptului de proprietate, libertate personala, comunala, religioasa si de protectie a congenerilor. Ca masura de prevenire a “dezgermanizarii”, trebuia ca populatia autohtona sa nu posede in acelasi grad dezvoltarea politica si sentimentul national.7

Avertizeaza ca Austro-Ungaria recurgea la cele mai diferite practici pentru a-si asigura, in interes propriu, controlul asupra Dunarii si implicit asupra zonei si ca pentru aceasta nu se limita la negocieri secrete cu puterile europene ori la presiuni asupra Turciei si tarilor romane. Invoca cererea adresata Portii de a coloniza Delta cu supusi austrieci, ca urmarind exercitarea unei influente politice preponderente intre Adriatica si Marea Neagra si protejarea intereselor sale comerciale. In context, mentioneaza demersurile initiate prin intermediul unor bancheri din Viena, vizand achizitionarea de terenuri agricole in Dobrogea.

Intr-un articol publicat in Timpul din 26 iulie 1881, cu titlul Spre Rasarit, nu spre Apus8, reproduce un material selectat din Berliner Boersen Courier, din care rezulta preocuparea statului german de a-si influenta conationalii care voiau sa emigreze in America de a ramane pe continent, recomandand ca spatiu de imigrare Romania din urmatoarele considerente:

- Tara era apta “intr-o masura extraordinara” sa primeasca un numar mare de colonisti germani; apropierea de Germania oferea posibilitatea “mentinerii unei relatii nationale mai vii cu tara”; Romania era un teren vast pentru spiritul intreprinzator german, in domenii profitabile precum: exploatarile petroliere, carbonifere si agricole; muncitorul german putea prospera repede, intrucat era mult mai harnic decat cel roman, considerat “extraordinar de lenes, satisfacut cu hrana cea mai rea, numai daca o consuma in inactiune”; colonia germana putea fi un castig tot atat de mare pentru Germania, cat si pentru cultura, in general, prin rolul sau civilizator; Germania ar face, astfel, in Orientul Europei o cucerire pasnica, comerciala, cu avantajul de a aduce folos si multumire si celui cucerit.

Autorul articolului lasa sa se inteleaga faptul ca autoritatile romane puteau fi convinse sa acorde facilitati imigrantilor germani, intre care reducerea costului transportului si masuri de protectie.

Eminescu ironizeaza motivatiile invocate, considerandu-le “platitudini”, ulterior amendandu-le sever.

Era, de asemenea, la curent cu preocuparile exprimate de Rusia in directia colonizarii si rusificarii disimulate a unor zone, sub pretextul concesionarii de mine Companiei Trandafiroff, in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Intreprinzatorul strain urmarea, pentru inceput, introducerea in tara a peste 5000 de mineri rusi, numarul acestora urmand sa fie sporit. Releva presiunile deosebite efectuate cu acest prilej asupra conducerii Principatelor de catre consulii Rusiei, acreditati la Bucuresti si Iasi. Aspectul a fost mentionat de Barbu Catargiu in discursurile sale parlamentare si de A.D. Xenopol,9 pe ultimul Eminescu stimandu-l pentru activitatea sa de om de stiinta si pentru devotiunea fata de tara.

In context reproseaza partidului aflat la putere neinitierea de masuri pentru combaterea fenomenului imigrationist, atragand atentia asupra consecintelor pagubitoare ale acestuia:

“Astazi, gratie liberalismului, am izbutit a face din Romania un teren pentru colonii, pe cand poporul romanesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pietei prin mizeria cauzata de multimea darilor, prin costisitoare forme goale fara nici un cuprins real “10

Eminescu accentueaza faptul ca pentru un popor agricol, precum cel roman, contactul cu o putere industriala era, de cele mai multe ori, in dezavantajul acestuia.

Ca solutie, sugera o buna organizare interna, motivand ca “reazemul nostru nu poate fi decat in tara, in intarirea ei, in dezvoltarea aptitudinilor ei”.11

In contextul fenomenului imperial de tip occidental, Eminescu abordeaza, de asemenea, imprejurarile si consecintele pagubitoare pentru statul roman ale concesionarii constructiei de cai ferate unor companii straine. Releva, cu ocazia atribuirii lucrarilor Consortiului Strousberg: practicile uzitate de antreprenor pentru coruperea demnitarilor romani; impunerea unui pret exagerat de mare; implicarea dubioasa a suveranului, care, pentru a-l favoriza, a recurs la dizolvarea abuziva a Senatului; actiunile dure ale cancelarului Bismarck pentru determinarea statului roman de a suporta obligatiile intreprinzatorului fata de actionarii germani in urma falimentului afacerii.

Unii cercetatori care s-au ocupat de acest aspect (Friedrich von Rhein si Joachim-Peter Storfa) au remarcat faptul ca “febra californiana a aurului”, generata de salariile mari acordate celor care veneau in Romania cu aceasta ocazie, a atras numerosi emigranti “negustori faliti, servitori, vanatori, mosieri si seniori decazuti, ofiteri concediati din cauza datoriilor, toate clasele, numai specialisti in cai ferate nu”, care se comportau sfidator, tratand tara ca o colonie.12

Evaluand atitudinea Rusiei fata de Tarile Romane din timpul domniilor lui Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu pana la 1883, Eminescu examineaza critic motivele invocate de conducatorii imperiului in justificarea frecventelor interventii armate in Moldova si Muntenia in esenta, acordarea de sprijin pentru restabilirea drepturilor uzurpate de puterea suzerana denuntand scopurile lor expansioniste.

In cuprinsul a zeci de articole, elaborate in contextul reanexarii celor trei judete din sudul Basarabiei, dupa prezentarea istoricului provinciei, invoca intelegerile secrete si oficiale dintre puteri in aceasta problema, formuland argumente imbatabile in favoarea drepturilor romanesti.

Eminescu face dovada unei bune cunoasteri a intelegerilor si confruntarilor dintre imperiile otoman, rus, austro-ungar, francez si britanic, in legatura cu tarile romane, avertizand decizionalii de la Bucuresti asupra posibilitatii degenerarii riscurilor si amenintarilor existente, prin raportare la situatii concrete din istoria Romaniei si a tarilor vecine. Ori de cate ori are prilejul, selecteaza si reproduce informatii relevante in aceasta privinta, provenind, de regula, din documente politico-diplomatice, studii de istorie nationala si europeana, memorii si corespondenta unor oameni politici importanti. Ilustrativ, invoca intre altele: oferta adresata de Napoleon al III-lea lui Franz Iosef privind anexarea Principatelor romane, in schimbul cedarii Venetiei catre Piemont; cererea formulata de catre Bismarck lui Carol I de a interveni militar in Transilvania ori de a crea o diversiune in timpul razboiului pruso-austriac (1866), care sa favorizeze statul german; tentativele de inlaturare a lui Carol I de catre Napoleon al III-lea in preajma confruntarii armate franco-prusiene (1870); intelegerile secrete care au avut loc la Reichstadt (1876), Budapesta (1877), Alianta celor Trei Imparati (1873), tratatele de la San Stefano si Berlin (1878), actiunile concertate privind: neacceptarea neutralitatii ori amanarea recunoasterii independentei de stat a Romaniei; intrunirile internationale vizand combaterea revolutiilor, miscarilor socialiste si comuniste, care amenintau imperiile; unirea Principatelor; aducerea domnului strain, disputele dintre marile puteri referitoare la reglementarea navigatiei pe Dunare si recunoasterea regatului Romaniei s.a.

Eminescu a respins categoric recurgerea de catre marile puteri la asa-zisul “echilibru prin compensatii teritoriale”, facand referiri, in mod special, cu privire la situatia Olteniei, Bucovinei, Basarabiei, Dobrogei, Insulei Serpilor, Venetiei, Piemontului, Bosniei, Hertegovinei, Ciprului s.a.

Protestul sau, in cazul compensarii de catre Rusia a celor trei judete basarabene si despagubirilor de razboi prin atribuirea Dobrogei Romaniei, semnifica o avertizare asupra riscului pierderii legitimitatii istorice a teritoriului romanesc cedat si, totodata, un apel la combaterea practicii, situate in afara dreptului international, care constituia in fapt compensarea unui teritoriu romanesc cu alt teritoriu romanesc. Pozitia lui Eminescu in aceasta privinta se apropie, pana la identificare, cu aceea exprimata de primul-ministru I.C. Bratianu si de ministrul de Externe M. Kogalniceanu. Insistenta cu care a sustinut cauza romaneasca in problema Basarabiei a fost de-a dreptul iritanta nu numai pentru Rusia, ci si pentru guvernul de la Bucuresti. In perioada 20 ianuarie 1878 30 aprilie 1878 a publicat, in Timpul, 16 articole si un studiu compus din sase capitole cu referire la provincie, acuzand Rusia ca proceda neloial, contrar angajamentului asumat cu ocazia semnarii Conventiei cu Romania.

Judecand prin raportare la politica aliantelor si mai ales la rezultatele confruntarilor dintre imperii, constata ca soarta tarilor mici era hotarata in functie de interesele economice si strategice ale puterilor, concluzionand ca statele mici nu se puteau salva decat prin unitate, stabilitate, buna organizare, munca si prudenta in relatiile externe.

Din aceasta perspectiva, in ajunul Anului Nou 1883, anticipand inevitabilitatea unei confruntari de proportii intre alianta austro-germana (1882) si Rusia, Eminescu i-a avertizat pe decizionali, invitandu-i sa reactioneze responsabil:

“In acest conflict, pe care viitorul il indica cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despartire intre furtuna ce vine din apus pentru a intampina pe cea din rasarit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul razboiului, oricat de inteleapta va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totusi stabilirea unei preponderente politice, pururi fatala noua, chiar daca nu ne-ar ameninta cu nimicirea totala.

( ) Fara indoiala, ceea ce are sa se intample se va intampla, dar e pacat si nu e demn ca, atunci cand timpurile sunt foarte serioase, un popor sa joace mica comedie a luptelor sale dinauntru.”13

Primul razboi mondial i-a confirmat aceasta asertiune.

Fatalismul reprosat, pe drept, de catre unii cercetatori ai operei sale era de esenta filosofica: in teorie, Eminescu punea adeseori semnul egal intre necesitate si intamplare. Practic insa, dovedeste un optimism robust, manifestat prin asiduitatea cu care promova interesele si valorile nationale, precum si prin increderea intr-un destin favorabil poporului roman.

Ca urmare, recomanda gandire matura si buna orientare in relatiile externe si in demersurile de consolidare a echilibrului politic, social si economic intern, ca modalitati de evitare a interventiilor straine. Punea accent pe optimizarea legaturilor cu marile puteri, manifestand convingerea ca (problemele care n.n.) “se vor ivi unele dupa altele nu vor putea fi dezlegate decat prin sincera dorinta de a da o satisfacere echitabila cerintelor reciproce”.

In depasirea efectelor negative ale fenomenului imperial aprecia ca salutara apropierea relatiilor cu tarile balcanice, in scopul compatibilizarii structurilor “de guvernamant si de legislatiune”, emanciparea si convergenta spiritului national al popoarelor balcanice, acordarea de sprijin reciproc si consolidarea, pe aceasta baza, a unei dependente reale. Ca solutie, dincolo de vointa politica, recomanda “lamurirea legaturilor ce au existat in trecut si desemnarea liniamentelor legaturilor viitoare”, subliniind ca:

“Astfel se va emancipa spiritul popoarelor balcanice de atarnarea in care se afla astazi, astfel, mergand pe picioarele lor proprii nesprijinite de amicitii prea puternice pentru fiecare din ele, vor putea sa formeze un manunchi de forte intr-adevar neatarnate in afara, stapane pe soarta lor, libere de a se ocupa in pace cu interesele materiale si morale. Inainte de a fi vorba de legaturi politice, ar trebui ca spiritul public din aceste tari sa urmeze linii convergente catre un scop comun.”14

Note

1 Ilie Badescu, Sociologia eminesciana, Editura Porto Franco, Galati, 1994, p. 104-106
2 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 69
3 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 31
4 Dan Berindei, Diplomatia romaneasca moderna, 1995, p. 140
5 Dan Berindei, op. cit., p. 140
6 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 230
7 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 34
8 M. Eminescu, Opera politica, II, p. 263-264
9 Razboaiele dintre rusi si turci, 1991, p. 201
10 M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 136
11 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 35
12 Joachim-Peter Storfa, Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, 2003, p. 150
13 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 251
14 M. Eminescu, Opere, vol. XI, p. 365.

George ENE

http://www.mihai-eminescu.net

TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA: Cea mai veche scriere de pe Pământ

În 1961, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, arheologul român Nicolae Vlasa făcea o descoperire epocală, recunoscută de străini, dar negată de unii istorici din România. E vorba de trei plăcuţe de lut ars, inscripţionate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche. În 2003, la iniţiativa lui Napoleon Savescu, fondator şi preşedinte al "Dacia Revival International Society of New York", a fost ridicat la Tărtăria un monument închinat primului mesaj scris din istoria omenirii.

Celebrele inscripţii de la Djemer-Nasr, Kis şi Uruk, de la Sumer, care-i determinaseră pe istorici să considere scrierea sumeriană drept cea mai veche de pe pământ, erau datate pe la 3300 i.H. Plăcuţele de lut ars descoperite de Nicolae Vlasa la Tartaria, au fost datate, la rândul lor, prin metoda cercetării cu carbon radioactiv, la o vechime de aproximativ 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai “bătrâne” decât cele de la Sumer.
Unii dintre istoricii români s-au aratat destul de sceptici în faţa acestei descoperiri, avansând teoria puerilă că plăcuţele au fost aduse în traistă de un negustor din Sumer! Alţii, mai serioşi, au tratat descoperirea cu toată responsabilitatea şi au ajuns la o concluzie stupefiantă: sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii şi ducând cu ei o scriere deja cunoscută. Iar cercetatoarea Maria Gimbutas din Statele Unite ale Americii consideră că spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic este leagănul culturii europene.




Geto-dacii din Mesopotamia
Marile migraţii s-au produs încă din mileniul IV i.H. "Potrivit opiniei generale, sumerienii au venit în Sumer aproximativ pe la jumătatea mileniului IV... În general, există o concordanţă de opinii privind faptul că sumerienii au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în vârful munţilor, iar dacă în noua lor ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali - ziguratele" – scria V. Zamarowsky în celebra sa carte "La început a fost Sumerul". În continuarea acestei idei, istoricul rus N. Jirov declara în revista Znanie Sila (1971) că sumerienii au migrat din zona peninsulei balcanice (Geto-Dacia). Sumerienii au migrat cu tot cu calendar. Dar, pentru că acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, l-au schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea "Istoria ceasurilor", pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică. N. Jirov mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană. Datările cu carbon radioactiv realizate de savantul american Marija Gimbutas (care stabiliseră că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu peste un mileniu decât cele din Sumer), au fost confirmate în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I.Georgiev.


Scrierea gotică – “furată” de la geţi
Savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analizează în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau a goţilor", publicată în 1957 la Lyon, mai multe alfabete aşa-zis gotice prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturiseşte că s-a inspirat din lucrarea arhiepiscopului de Uppsala, Joannes Magnus Gothus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi" (publicată la Roma în 1554), în care se prezenta pentru prima dată alfabetul getic. În această lucrare, Joannes Magnus Gothus demonstra că episcopul Wulfila (303-383 d. H.) inventase alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet (gotic), considerat a fi cel mai nou din acea vreme, Wulfila a tradus Biblia, cunoscută sub numele de Codex Argenteus. Atât Vulcanius Brugensis, cât şi Joannes Magnus au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare şi de o valoare inestimabilă, care astăzi nu mai sunt disponibile. Printre acestea se numără şi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 i. H.), din care citează: „… faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi la flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei...". Şi nu numai Cato cel Bătrân, ci şi poetul erudit Publius Ovidius Naso (43 i. H. -17d. H) est martori autentic. Timp de 10 ani a trăit exilat printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă şi sarmată mai multe poeme, din care ne-a parvenit unul păstrat în Pontica, în rezumat. În mod surprinzător, cei care au susţinut cel mai mult ideea că Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă primul alfabet al omenirii nu au fost oamenii de ştiinţă români, ci străinii. La Tărtăria nu s-au mai făcut săpături din anul descoperirii enigmaticelor plăcuţe. Acestea sunt depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Peste semnificaţia lor istorică şi ştiinţifică s-a aşternut, în toţi aceşti ani, un misterios val de tăcere. Din fericire, în ultimii ani, câţiva cercetători încearcă din nou să readucă la lumină adevărul despre trecut, repunând în discuţie valoarea inestimabilă a Tăbliţelor de la Tărtăria.



Descifrarea
Specialiştii susţin că ceea ce este caracteristic acestor plăcuţe este o identitate comună, cunoscută sub denumirea de Cultură Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.), râspandită în ţara noastră (în Banat şi Oltenia), în sudul Serbiei, sud-estul Ungariei şi nord-vestul Bulgariei. S-a ajuns la concluzia că cel mai vechi texte din lume (cele de pe plăcuţele de la Tărtăria), descifrate deja, ar suna astfel: BAB-SARRU/RABU-DU-KI-USU-EN/ZU- GIRA-PATESI-III-BANSUR-MU-NANNAR-RABU/ZU-II-DINGIR-II-DINGIRANA" şi se traduce prin: "Poarta de acces a marelui rege care conduce cele patru districte ale ţării puternicilor zei ai Lunei şi Focului, a prinţilor care slujesc masa mare pentru jerfele închinate triadei sacre (AN, ENKI, ENLIL-I) şi renumitului zeu al Lunii de nord, cel care face să prospere mâncarea şi băutura, după dispariţia celor doi zei şi două zeiţe (Igigi)"



Cultura Turdaş-Vinca
Localitatea Tărtăria (com.Salişte, jud.Alba) de la poalele versantului nordic al Munţilor Sureanu, e situată pe cursul mijlociu al râului Mureş, la 50 km N-E de Peştera Bordu Mare (unde s-au găsit fragmente osteologice ale omului de Neanderthal), la 40 km.N-E de Peştera Cioclovina (care adăpostea fragmente osteologice ale Omului de Cromagnon). Mai exact, în apropiere de străvechea aşezare Turdaş, situată la 12 km.S-V de Tărtăria. Aici, la Turdaş, săpăturile arheologice din anii 1895 şi 1910 au scos la iveală vatra unei aşezări cu materiale specifice asemănătoare celor de la Tărtăria. La Daia Română, de pildă, s-a găsit un vas cilindric a cărui vechime este anterioară cilindrilor-sigilii din Sumer). Caracteristicile materialelor descoperite în aceste staţiuni au determinat specialiştii să-i creeze o identitate proprie, sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.).

“Surorile” tablitelor de la Tartaria, descoperite la Vadu Rau


In cursul lunii mai 2009, o viitura a raului Bistrita, produsa in zona localitatii nemtene Farcasa, avea sa scoata la iveala un foarte posibil atelier neolitic de confectionare a unor tablite inscriptionate, foarte asemanatoare cu celebrele tablite de la Tartaria. Ele s-au adaugat celorlalte artefacte care au fost descoperite de catre inimosul prof. dr. in istorie Dumitru Ionita, in punctul numit Vadu Rau, din localitatea pomenita mai sus, incepand cu anii ’80 ai secolului trecut, despre care s-a mai vorbit.

Descoperirea are o importanta deosebita pentru ca, iata, ea demonstreaza ca celebrele placute de la Tartaria, datate ca fiind mai “tinere” cu peste un mileniu decat cele sumeriene de la Djemdet Nasr, Kis si Uruk, considerate indeobste cele mai vechi forme de scriere din lume, nu reprezinta un caz izolat, accidental, ci o activitate cat se poate de organizata, desfasurata de locuitorii acelor vremuri de pe actualul teritoriu al tarii noastre. Din pacate, la fel ca si alte asemenea descoperiri de exceptie, nici aceasta nu s-a bucurat de atentia necesara din partea specialistilor romani. Aventura acestor incredibile “pietre” inscriptionate a inceput prin anii ’80 ai secolului trecut, cand profesorul Dumitru Ionita, in timpul unei recunoasteri de teren desfasurate in punctul numit Vadu Rau din localitatea nemteana Farcasa, a descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutati pentru plasele de pescuit sau pentru razboiul de tesut, topoare slefuite din piatra etc.

Printre aceste obiecte, cateva i-au atras atentia in mod deosebit. Este vorba despre tablite din lut ars, unele de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentau pe una din fete diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, ce constituiau suport pentru alte linii mai mici asezate in rand, diverse puncte scobite etc. In decursul anilor, erodarea malului drept al Bistritei a continuat, prilej cu care au tot iesit la iveala alte cateva zeci de asemenea tablite, numarul lor ajungand la 120, toate purtatoare ale unor insemne protoliterate, dupa cum crede profesorul Ionita. “Unele dintre ele sunt confectionate din lespezi de piatra de forma rectangulara, peste care s-a asternut un strat fin de argila, care a fost incizat cu semne dintre cele mai variate. Printre ele se afla si un pandantiv amuleta, similar aceluia de Tartaria, care are doua orificii de prindere”, ne-a declarat profesorul Ionita.

Viitura din aceasta primavara, asa cum aratam mai sus, a scos la iveala, in acelasi punct, alte cateva zeci de asemenea tablite incizate, pe care au aparut, ca element de noutate, “grupuri de semisfere, care au pe bolta lor unul, doua, trei sau patru linii. Greutatea tablitelor difera, ea fiind cuprinsa intre 100 si 500 g. Din cele observate, s-ar putea spune ca pe «vatra» acestui atelier se afla o cantitate impresionanta de material care urma a fi prelucrat si, probabil, incizat. Acest fapt m-a facut sa cred ca avem de-a face cu un atelier care fusese parasit in graba, din motive obscure: fie din cauza unei calamitati naturale, fie din cauza migratiei unor triburi neolitice”, ne-a mai spus Dumitru Ionita.
O parte din tablitele de pe Bistrita sunt aproape identice cu cele de la Tartaria

Domnia-sa este de parere ca “o parte din aceste tablite sunt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa in anul 1961 la Tartaria, judetul Alba, care apartin culturii neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizate in perioada 6.500- 6.000 i.Hr. Emit supozitia ca la Vadu Rau a existat in mod cert un atelier de confectionare a acestor artefacte, care apoi se raspandeau intr-o vasta arie geografica, ajungand pana in vestul actual al Romaniei sau chiar pana in Insula Pastelui. Dimensiunile tablitelor variaza intre 13,5 cm in lungime, respectiv 7-8 cm in latime”, mai spune profesorul Ionita.

Prof. dr. Vasile Boroneant: “Este foarte posibil ca la Vadu Rau sa fi existat un depozit”

Fara a fi specialisti, putem sa ne dam seama ca avem de-a face cu o descoperire de o importanta cu totul speciala. De aceea, am cerut si parerea unui cercetator care a avut ocazia sa vada cateva fotografii ale acestor misterioase tablite. Este vorba de prof. dr. Vasile Boroneant, binecunoscut arheolog, care, timp de mai multi ani, a cercetat situl arheologic de la Cladova si pe cel de la Chitila, unde au fost facute descoperiri senzationale, care atesta existenta pe acele locuri a unora dintre cele mai vechi culturi materiale si spirituale din Europa. In legatura cu aceste tablite, domnia-sa ne-a declarat: ”Modelul era in epoca. Motive asemanatoare au fost descoperite in spatiul nostru si la Vidra, si la Chitila si in alte locuri. Ele se aseamana cu cele din Mesopotamia. Este foarte posibil ca acolo, la Vadu Rau, sa fi existat un depozit. Trebuie insa facute cercetari serioase pentru a putea emite o ipoteza corecta. Asemenea elemente de decor vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalitati de comunicare folosite de initiatii epocii. Le regasim si astazi, desi sensul lor nu mai poate fi deslusit, pe costumele populare, pe cusaturi, pe produse casnice gospodaresti, pe unelte etc. Ele sunt specifice numai spatiului carpato-dunarean”.
Tartaria demonstreaza ca scrisul a aparut in sud-estul Europei, nu in Sumer

Asa cum arata artefactele de la Vadu Rau, se poate observa asemanarea lor izbitoare cu tablitele de la Tartaria. Povestea acestora din urma a trezit, in timp, deopotriva, entuziasm, dar si multe reticente, in asa fel incat, desi probe indubitabile atesta vechimea lor, inca mai sunt sceptici care nu vor sa accepte realitatea. De altfel, astazi, foarte putini specialisti romani se mai incumeta sa discute deschis despre aceasta unica descoperire. O fac insa cercetatorii straini, carora nu le este nici rusine, nici teama sa afirme deschis ca prima scriere a omenirii a aparut in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum. Ei au in vedere cand sustin acest lucru, atat artefactele de la Tartaria (pe care nu le cred nicidecum o pierdere de obiecte sau o negustorie a unor sumerieni ajunsi intamplator sau nu in zona bastinasilor de la Tartaria, cum se mai sustine uneori!), cat si alte doua descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colina, intr-un nivel neolitic corespunzator mileniului III i.Hr., au fost gasite cateva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate intr-un mod semanator celor de la Tartaria, si cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei. Acolo, s-au descoperit doua platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redata o reprezentare schematica antropomorfa, iar cel de-al doilea prezinta o forma de scriere foarte apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de cea de pe una dintre tablitele de la Tartaria.
Arheologul britanic Colin Reinfrew, care a efectuat sapaturi tot in Bulgaria, la Sitagroi, sustine aceasta ipoteza. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, impatimit de “miracolul” de la Tartaria, a cautat si a descoperit oasele gasite de Vlassa impreuna cu cele trei tablite. Dupa ce acestea au fost analizate si datate la Departamentul de Geologie al Universitatii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, in jur de 7.300 de ani! Iar oasele au apartinut unei femei in varsta de 50-55 de ani, careia el ii atribuie un rol religios, fiindca printre oase au mai fost gasite 23 de obiecte sacre, printre care o ancora pentru tesut, niste bratari si niste statuete de idoli. Aflat in anul 2004 in tara noastra, celebrul arheolog italian avea sa declare unui confrate: “Oasele ca si tablitele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este randul nostru sa gasim ca scrierea a inceput in Europa cu doua mii de ani inaintea Sumerului. In Romania, avem o comoara imensa, dar ea nu apartine numai Romaniei, ci intregii Europe.”

Cercetarea artefactelor, o datorie pentru istorici, nu o pierdere de timp

Am prezentat toate aceste date pentru a incerca sa sensibilizam cercetarea romaneasca in domeniu, in asa fel incat sa putem raspunde, fara teama de a ne compromite, unor provocari ca aceasta pe care ne-o propune profesorul Dumitru Ionita. Pentru ca descoperirea sa constituie, fara indoiala, o mare provocare. Nu suntem in masura sa dam sfaturi, dar credem ca este de datoria specialistilor sa cerceteze nu numai aceste incredibile artefacte, dar si altele care zac prin depozitele muzeelor de zeci si zeci de ani, fara sa fie bagate in seama de cineva. Credem ca aceasta este o datorie, nicidecum o pierdere de timp, pentru ca, pana la urma, elementele identitare ale existentei noastre ca popor european isi afla sustinerea si in asemenea dovezi. Incheiem prin a spune ca tablitele de la Vadu Rau tebuie sa beneficieze de o atentie sporita. Ca de altfel si alte obiecte adunate cu truda si pasiune de neobositul profesor de istorie de la Farcasa care, periodic, ne surprinde cu cate o descoperire de exceptie.

Mormant Tracic - Svestary

Aur tracic

POTOPUL LUI NOE A AVUT LOC IN MAREA NEAGRA

Putini stiu ca Marea Neagra este o mare foarte tanara. Pe vremuri, in locul ei era un lac cu apa dulce, cu o intindere mult mai mica. Intr-o buna zi, Mediterana a rupt istmul care o separa de acest lac si apele ei au navalit cu o forta nemaipomenita, inundand foarte repede sute de kilometri de asezari. S-a iscat un exod urias, oamenii au fugit departe de mare, raspandindu-si limbile, traditiile si povestile in Europa si Asia. Intre aceste povesti se afla si cea a unui mare potop, ramasa in Biblie sub numele de "Potopul lui Noe"

Urgia

A fost odata ca niciodata, in vremea cand, in Moldova, preafrumoasele de la Cucuteni zugraveau spirale ametitoare alb-rosii, pe oalele de lut, incifrand in ele taina vietii, a mortii si a intregului univers. Pe atunci, mai spre miazazi, stramosii nostri inca mai strabateau campia presarata de dune ce lega Dobrogea de Crimea, prin luncile Nistrului, ale Bugului si ale Niprului, care in vremea aceea se varsau in Dunare. Dunarea insasi serpuia departe, spre rasarit, catre sudul Rusiei actuale, iar Insula Serpilor era un deal, probabil pe malul Nistrului. Pamanturile acestea erau fertile si au fost populate intens, iar oamenii acestor locuri au ajuns la un nivel ridicat de civilizatie. Inainte fusese o perioada foarte aspra de glaciatiune, dar acum viata inflorea din nou, mai cu seama in aceasta gradina a Raiului. Vremea se incalzise mult si devenise umeda, vegetatia si toate resursele vietii erau din belsug. Ghetarii se topeau, iar nivelul oceanului planetar se ridica pe nesimtite. Mediterana inghitea si ea apele ghetarilor, intr-un ritm mult mai rapid decat acest lac - stramosul Marii Negre. Diferenta de nivel dintre cele doua ajunsese deja la 150 de metri.
Intr-o buna zi, limba de pamant care despartea Mediterana de lacul pontic a cedat, iar apele au navalit cu o forta de neimaginat. Mai intai s-a auzit un muget din departari, care se apropia cu repeziciune. Zgomotul devenea atat de puternic, incat parea ca vuieste intreg cerul, iar pamantul se scutura din tatanile sale. Vuietul se auzea de la 200 de kilometri departare, ceva cumplit, ce nu mai pomenise nimeni, niciodata, din mosi-stramosi. Nu putea fi, in conceptia acelor oameni, decat pedeapsa zeilor. Apoi au venit apele, prabusindu-se in lac cu puterea a 200 de cascade Niagara, dupa ce au sapat in acea limba de pamant, spulberand-o si transformand-o in stramtoare. Cei care erau in preajma nu au apucat sa se dumireasca.


Au disparut sub ape mii, poate zeci de mii de oameni. Potopul a inaintat repede, inghitind pamanturi, asezari, paduri, cursuri de apa. Segmente intregi de rauri si fluvii au disparut pe fundul viitoarei mari. Cei ce se aflau mai departe, auzind vuietul ingrozitor, si poate apucand sa si primeasca vesti de la vreun mesager ingrozit, care reusise sa scape de urgie, au apucat sa impacheteze repede cate ceva din putinul lor si sa fuga cat mai departe de mare, fie pe uscat, fie cu luntrile, pe cursurile raurilor, in sus. Apele cresteau cu 15 cm pe zi, asa incat exodul a fost aproape spontan. Vestea s-a raspandit departe, tot mai departe, iar cei la care apele nu ajunsesera inca isi faceau si ei bagajele. Au plecat sate intregi, popoare intregi, populand Europa, Asia si ajungand, poate, pana in Africa. Revarsarea a durat aproape doi ani, iar in final au fost inghitite de ape o suta de mii de km patrati de pamanturi. Generatia potopului si urmatoarele generatii au trait cu trauma acestei cumplite pedepse divine, asa cum a fost interpretat cataclismul. Multa vreme, nimeni nu s-a incumetat sa treaca dintr-o parte in alta prin stramtorile nou aparute, Bosfor si Dardanele. Va trece mult timp pana ce grecii vor avea curajul sa patrunda in aceasta mare intunecata, "neprimitoare", plina de mister si de povesti fantastice. Argonautii vor fi cei dintai, porniti in cautarea bogatiilor fabuloase ale Colchidei. Dupa ei au venit negustorii, care au impanzit tarmurile Marii Negre cu colonii. Acestia se vor aventura si mai departe, intrand in nou-formatul Bosfor Cimerian si Marea de Azov, care tocmai luase nastere, dupa ce acoperise cu totul apele Donului. Iar de aici inainte pasim in istorie, pe un pamant statornic, pe care zeii nu il vor mai rascoli cu asemenea cumplite catastrofe.



Doi americani in Marea Neagra

Teoria revarsarii bruste a Mediteranei in Marea Neagra a fost lansata de doi cercetatori americani oceanologi, William Ryan si Walter Pitman. Cercetarile lor au inceput in anii '60, dar puzzle-ul era prea complicat, si abia prin 1990 incepuse sa se dezlege cu adevarat. Echipa lor a cules mostre de sedimente de pe fundul Marii Negre, care incifrasera in ele o istorie plina de surprize. Zonele care au fost inundate au oferit sedimente care apartineau evident unui tinut uscat, inundat brusc de o apa sarata. S-au gasit apoi sedimente specifice apelor dulci, care au fost acoperite brusc de un strat de sedimente aduse de ape sarate, fara nici o tranzitie. Marea fusese inainte un lac de apa dulce si era clar ca acele ape venisera dintr-o data, nu se scursesera treptat, milenii la rand.
Potopul lui Noe a avut loc in Marea NeagraWalter Pitman si William Ryan

Apa sarata, fiind mai grea, s-a lasat la fund, ducand la crearea "zonei moarte", lipsita de oxigen. La suprafata au ramas apele dulci, alimentate de numeroasele rauri care se varsa in mare. Marea Neagra este asadar o mare vie, pana la adancimea de cca 200 m, iar mai jos de atat, absenta oxigenului impiedica viata sa se manifeste. Dar, in acelasi timp, se conserva tot ce se gaseste pe fundul marii, caci in absenta oxigenului, materiile organice nu se descompun. Asa incat fundul marii este un adevarat muzeu de asezari si epave foarte bine conservate.
Martorii acestui teribil potop au pastrat in amintirea lor evenimentul, pe care il regasim in Biblie ca "Potopul lui Noe". In Vechiul Testament, potopul are insa loc mai tarziu, in vreme ce datarile celor doi cercetatori plaseaza catastrofa acum cca 7600-7500 de ani, deci pe la 5500 i.Hr. Nu poate fi o simpla coincidenta faptul ca Facerea Lumii e plasata, de traditie, tot cam atunci, mai precis in anul 5508! Prapadul a avut dimensiuni apocaliptice, iar dupa incetarea lui se nastea, intr-adevar, o lume noua. In 1998, William Ryan si Walter Pitman au scris impreuna o carte pasionanta, "Potopul lui Noe", aparuta recent si in limba romana, in traducerea Patriciei Serbac, la Editura Dacica. BBC a facut un documentar pe baza acestei carti, iar teoria lor a fost preluata si dezbatuta de lumea stiintifica. Intre cei care i-au sustinut pe cei doi, se numara si Robert Ballard, descoperitorul Titanicului, care in anul 2000 a plecat in cautarea asezarilor neolitice aflate pe fundul marii. Ballard a gasit unelte si resturile unei asezari umane, la 95 m adancime, insa analizele nu au fost suficient de concludente pentru a clasa aceste vestigii drept antediluviene. S-au detectat apoi constructii rectangulare de piatra, la 150 m adancime, cu siguranta facute de mana omului, s-au analizat moluste extrase din aceste asezari, care s-au dovedit a fi de apa dulce, iar cercetarile continua.

Cercetatorii romani: pro si contra

E general acceptat de catre toti cercetatorii faptul ca Marea Neagra si-a extins mult suprafata in perioada post-glaciara. Ceea ce insa nu e acceptat de toti este daca inundarea marii s-a produse treptat, de-a lungul mileniilor, sau brusc, in urma unei catastrofe.


La noi, biologul Sergiu Haimovici a subscris teoriei lui Ryan si Pitman, aratand ca aparitia speciilor acvatice mediteraneene Spondilus Gaederopus si Sparus Aurata pe litoralul romanesc al Marii Negre nu se poate explica decat prin acest eveniment al revarsarii bruste a Mediteranei. Geologul N. Panin si-a manifestat retinerea in fata teoriei lui Ryan si Pitman, fara insa a o contesta. Cel care a contestat-o insa puternic, cu ecouri in cercurile stiintifice straine, a fost geologul Liviu Giosan, de la "Woods Hole Oceanographic Institution" din Massachusetts. El a facut cercetari in Delta Dunarii si a ajuns la concluzia ca, daca a avut loc un asemenea eveniment, acesta a fost de proportii mult mai mici, nivelul Marii Negre ridicandu-se cu doar 10 metri. Din pacate, istoricii si arheologii nu au luat in seama dezbaterile cu privire la modificarea conturului Marii Negre, desi efectele unei astfel de catastrofe, de proportii mai mici sau mai mari, sunt fundamentale pentru a intelege deplasarea de populatii, aparitia unor culturi noi si disparitia brusca a altora.
Inundarea Marii Negre nu este o descoperire recenta. Recenta este doar teoria revarsarii catastrofice. La inceputul secolului XX, marina tarista ce sonda fundul Marii Negre in NV a descoperit in adanc o vale scufundata, ce porneste din dreptul actualului brat Sf. Gheorghe si se intinde spre est, spre Crimea. Aceasta era vechea albie a Dunarii, prin care fluviul se varsa in mare, mult mai departe decat astazi. La noi, inca de la inceputul secolului XX, se stia ca Marea Neagra fusese un lac cu suprafata mult mai mica si ca raurile care se varsa acum in mare isi aveau gurile de varsare mult mai in interior. Ihtiologul A. A. Brauner arata, la inceputul secolului trecut, ca raurile Nistru, Nipru si Bug aveau, si ele, vaile lor, acum scufundate, care se indreptau spre SE, deci erau afluenti ai Dunarii, iar Insula Serpilor este un rest din vechiul mal al Dunarii. In 1924, T. Poruciuc arata ca grindurile submarine nu sunt altceva decat malurile fostelor albii ale raurilor inundate, iar acum, marea se afla cu mai mult de 50 de metri mai sus decat fostul lac. Insula Serpilor era un deal pe malul Dunarii si pe coasta dreapta a Nistrului. Pe baza sondajelor facute de marina britanica in 1919, C. Bratescu a aratat in 1927 ca fenomenul trebuie sa fie general pe toata coasta de vest si de nord a Marii Negre. Cu alte cuvinte, la un moment dat, marea a fost inundata, nivelul ei crescand enorm, iar malurile locuite au disparut sub ape, pe distante de multi kilometri. In 1936, Gh. Nastase, profesor la Facultatea de Geografie din Iasi si fost cadet in armata tarista, a alcatuit o lucrare pe baza sondajelor facute de rusi, in care descria vaile submerse ale Dunarii, Cogalnicului, Nistrului si Niprului, aratand ca fostul lac era mai jos decat marea actuala cu cel putin 50 m. Alti cercetatori sustineau ca e vorba de o diferenta de nivel de cel putin 100 m, iar vechiul lac avea malurile cu cca 100 km mai la est decat actuala mare. Deci, cercetatorii nostri stiau foarte bine ca Marea Neagra arata cu totul altfel, acum ceva vreme. A fost insa nevoie de tehnologia si fondurile americane ca sa se poata face sondaje, scanari, analize si a se ajunge la concluziile la care au ajuns Ryan si Pitman.



De la legenda la istorie

Povestea unui mare potop este mult mai veche decat Biblia si exista in traditia a numeroase populatii.
Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Cercetatorii s-au intrebat daca a existat candva un potop universal sau e vorba de catastrofe locale, in diferite parti ale lumii. Se pare ca cea de-a doua ipoteza este mai vrednica de crezare. Revarsarea Mediteranei in Marea Neagra a lasat marturii in texte vechi, anterioare Bibliei, la populatii care au trait nu foarte departe de locul catastrofei. Mesopotamienii au o asemenea poveste, foarte asemanatoare cu cea a lui Noe din Vechiul Testament, insa inregistrata cu 3-4000 mii de ani inainte de Hristos si transmisa ulterior in documente. E posibil ca evreii sa fi luat povestea potopului dintr-o sursa comuna cu mesopotamienii, sau sa o fi luat direct de la acestia. Grecii aveau si ei mai multe legende legate de potop, dintre care cea mai interesanta e consemnata de Diodor din Sicilia, in insula Samos. Acesta vorbeste de un potop produs de revarsarea apelor Marii Negre in Mediterana, peste Bosfor si Dardanele, fapt ce a dus si la inundarea partiala a Samosului. Ipoteza a fost sustinuta stiintific de unii geologi, care au aratat ca din pricina topirii ghetarilor, in perioada post-glaciara, nivelul Marii Negre a crescut treptat, ajungand acum 12000 de ani mai sus decat cel al Mediteranei. Un curent puternic de apa dulce a trecut din Marea Neagra peste Bosfor in Mediterana, alimentand-o, pana cand nivelele celor doua mari s-au egalizat. Asta s-ar fi intamplat acum 7500 de ani. Apoi a inceput schimbul de apa si in sens invers, Marea Neagra primind apa sarata din Mediterana. Insa cei doi cercetatori americani pomeniti mai sus au demonstrat ca apa sarata a intrat brusc in Marea Neagra, nu treptat.
Interesant este faptul ca egiptenii nu au nici o legenda care sa pomeneasca despre un potop. Dar acest lucru este explicabil, caci potopul a fost perceput in toate culturile ca o pedeapsa, ceea ce nu putea fi valabil pentru egipteni, care traiau din inundatiile periodice ale Nilului: pentru ei inundatia insemna belsug si viata, nu pedeapsa. In folclorul nostru exista referiri la potop, dar sunt de sorginte biblica. E posibil sa existe insa si la noi povesti precrestine care sa fi inregistrat teribilul eveniment, pe care specialistii in folclor le-ar putea identifica.



Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Inainte de inundare, pe tarmurile lacului si ale raurilor care se varsau in el, locuiau populatii cu un nivel de civilizatie avansat. Sudul Dobrogei era unit cu Crimea, Donul se varsa direct in lac, caci Marea de Azov nu exista si nici stramtoarea Kerci (vechea delta a Donului a fost descoperita pe fundul marii), Nistrul, Niprul si Bugul se varsau in Dunare care, la randul ei, se varsa in lac la mare distanta de actualul tarm. Oamenii ce locuiau in acele locuri au fugit ingroziti din fata prapadului, ducand cu ei limbile, culturile si povestile lor stramosesti. Intre cei ce au fugit de urgia apelor s-au aflat si stramosii nostri, ce locuiau pe tarmurile fostului lac. Ei erau probabil strans inruditi, daca nu cumva acelasi neam, cu cei ce locuiau in nord-vestul si in nordul lacului, in Ucraina si sudul Rusiei actuale. Lucru straniu, dar arheologii si istoricii nu au luat pana acum in considerare aceasta uriasa descoperire din domeniul geologiei, care ar fi trebuit sa influenteze major cercetarile istorice. Cum catastrofa s-a petrecut destul de recent, la inceputul neoliticului, efectele ei trebuie sa fie vizibile in arheologie. In 1978, Alexandra Bolomey, specialista in arheozoologie, se intreba de ce in Dobrogea lipseste cu totul cultura Cris, raspandita in restul Romaniei, dar si in nordul Bulgariei, Serbiei si Ungariei, iar in Dobrogea, neoliticul incepe doar cu cultura Hamangia, din neoliticul terminal. Ea si-a pus problema daca in Dobrogea nu a existat un fel de potop, datorat, la un moment dat, fie revarsarii Dunarii, fie impreuna cu ea, si a altor ape curgatoare din regiune. Insa o astfel de revarsare nu avea cum sa duca la un hiatus de civilizatie, doar o catastrofa de proportii putea produce asa ceva. Istoricii insa nu au fost receptivi la aceste intrebari.
Incotro au fugit acesti stramosi ai nostri? Spre Europa si Asia, presupun, in mod logic, Ryan si Pitman. Probabil pe cursul Dunarii in amonte, spre centrul Europei, ducand la nasterea culturii Vincea. Apoi, spre nordul si apusul Europei, punand bazele culturii ceramicii lineare. O alta ramura a format cultura Hamangia. O a patra a plecat pe Nipru in amonte, intemeind poate una din ramurile proto-indoeuropene. Apoi spre Asia, o alta ramura a proto-indoeuropenilor s-a intins spre nord-est, pana in Urali, pe langa Marea Caspica. Toharii se vor fi desprins din aceeasi ramura, inaintand pana spre actualul desert Takla Makan, din vestul Chinei. Spre sud-est, fugarii au ajuns in Levant, Egipt si Mesopotamia. Ubaizii si semitii ar putea fi ramuri ale aceluiasi exod post-diluvian, la fel si egiptenii predinastici. Unitatea exceptionala a culturii Vincea, pe o suprafata foarte mare, precum si cea a ceramicii lineare, arata ca e vorba de o raspandire aproape instantanee.

Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Asa s-ar explica, in opinia celor doi specialisti americani, aparitia aproape simultana a culturilor Hamangia, Vincea si cea a ceramicii liniare.
Istoricii nostri au o relatie mai speciala cu timpul, in sensul ca nu reusesc sa tina pasul cu el. Daca ipotezele lansate dincolo de ocean nu au ajuns pana la urechile lor si nici luarile de pozitie ale biologilor si geologilor romani, speram ca aparitia cartii in limba romana o sa determine o reactie din partea lor. Istoria noastra se poate rescrie in urma acestor descoperiri, la fel ca istoria intregii Europe. Ca sa nu gandim mai departe, pana in Levant si Egipt. Misterioasa explozie a indo-europenilor ce s-au imprastiat in Europa si Asia ar putea capata un sens, iar cei ce au trait candva pe malurile fostui lac - in mare masura stramosi ai nostri - trebuie readusi in istorie, cu toate consecintele care decurg dintr-o astfel de luminare a trecutului.

Cartea "Potopul lui Noe", de William Ryan si Walter Pitman, poate fi comandata la Editura Dacica (www.dacica.ro, tel. 021-312.13.42).AURORA PETAN

Indo-europenii, falsificarea istoriei neamurilor arimine

Istoria Europei, deşi s-a dezvoltat pe o pretinsă studiere a scrierilor vechilor greci şi latini, are cîteva idei fundamentale false, introduse premeditat pentru a da bine în muzichia unora sau altora. În secolul XlX, cînd popoarele acestui continent îşi căutau rădăcinile strămoşilor, au fost unii mai sîrguincioşi care şi-au impus părerile deşi se bazau mai mult pe pretenţii şi minciuni decît pe dovezi şi idei logice. Una din aceste profeţii mincinoase şi ticăloase este conceptul indo-europenismului. Ideea a apărut la sfîrşitul secolului XVlll cînd englezul William Jones ajungînd în India în anul 1786 ca trimis al imperiului britanic şi studiind limba sanscrită, a observat că sînt unele cuvinte asemănătoare cu limba latină şi greaca veche. Uimirea i-a fost mare şi a căutat o explicaţie, considerînd că în vremuri uitate de istorie a existat o migraţiune din aceste teritorii către vest, prin Iran şi au ajuns în marginea Europei iar din acest hopa-trop la galop şi uşurel-cătinel s-au născut toate popoarele vechi ale continentului nostru. Dar asemănările acestor limbi au fost observate chiar mai devreme de către Thomas Stephens pe la 1538, Filippo Sasett pe la 1588 şi Bonaventura Vulcanius pe la 1597.

Aceştia sînt doar cei pe care istoria i-a trecut la răbojul neiutării, însă numărul ,,ciudaţilor” sigur a fost mai mare. Cum la sfîrşitul secolului XVlll, Europa se considera cea mai strălucită civilizaţie de pe Pământ, şi care îşi avea rădăcinile toate, înfipte adînc, cît mai adînc, în ,,cultura” iudaică a iudeo-creştinismului şi antichitatea clasică greacă şi romană, toţi specialiştii lingvisticii occidentale au pornit cu căţel şi purcel la reconstituirea acestei limbi de început a civilizaţiei europene. Iar cei mai zeloşi şi mai inventivi au fost germanii care au reuşit s-o ,,reconstruiască”, i-au plesnit şi o gramatică ,,beton” şi astfel, această prostie fără ton cu muzică surdă şi mută a ajuns marele adevăr istoric. Dar chiar cînd se lucra de zor la marea făcătură, unii curioşi mai îndrăzneţi şi-au băgat nasul adînc în scrierile limbii sanscrite şi au constatat cu uimire că aceste texte spun că vechii inzi – numiţi în texte aryas – au venit în India, de undeva din apus. Dau spre aducere aminte pe cîţiva dintre ,,răulenii” care dovedeau că direcţia migraţiei nu a fost de la est spre vest ci invers: Gubernitas Angelo, Letture sopra la mitologia vedica, Roma 1874; Isaac şi Taylor, The origine of Arians, London 1885, tradus în franceză la Vigot Frères, Paris 1895: Reinac şi Salomon, L’origine des Ariens. Histoire d’une controverse, Paris 1892; Th. Antonescu în Lumi uitate, capitolul Dacia patria primitivă ariană, Iaşi 1901, J. Mension, Le Pays d’origine des indo-européens in Revue des questions scientifiques Bruxelles 1911. Au mai fost şi alţii care nu s-au lăsat luaţi de valul indo-europenismului, pe care însă nu-i mai amintesc.

Dar lucrarea care a spart în bucăţi frumoasa făcătură a indo-europenismului şi a pus-o în lada de gunoi a istoriei, a fost The Cambridge history of India, At the University Press, Cambridge, 1922, în 8 volume, îngrijită de Rapson E. J. Studiind cu atenţie scrierile în sanscrită ale vechilor arieni din India, în vol l, cap. lll, The Arians, se precizează la paginile 67-71: ,,Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul şi salcia, anumite specii de conifere, şi se pare, mesteacănul, posibil teiul… După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că le era familiar grîul. Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, cîinele şi porcul şi unele specii de cerb. În timpuri străvechi nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul…. Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul. Din aceste date este posibil să localizăm locul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi? Nu este probabil să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucît nici flora nici fauna cum se reflectă ele din limbă nu sînt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorîte regiuni de pe faţa pămîntului. Nu este probabil ca ,,Asia Centrală”, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinind acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent. Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg(actuala enclavă rusească Kaliningrad de la Marea Baltică) în Prusia, pînă în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în cîmpiile din nordul Europei. După cîte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită cu păduri…Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strîns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde potrivite culturii grîului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus? Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei şi Böhmer Wald şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii. Dacă această zonă este într-adevăr habitatul original – şi destul de curios, că deşi îndeplineşte atît de multe condiţii, nu pare să fi fost propusă pînă acum – răspîndirea limbilor indo-germanice devine uşor de înţeles… Trebuie reţinut faptul că aceste migraţii nu au avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, wiros-ii trebuie să fi avut de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare… Ştim că în timpuri istorice multe triburi au trecut astfel în Asia din Europa, printre acestea fiind frigienii, misienii şi bitinii.”

Românilor nu le spune nimic această realitate istorică, pusă pe răboj de către neamul aryas în urmă cu peste 3500 de ani, pentru că ei au preocupări mult mai ,,serioase” şi mai ,,ştiinţifice” nu se înjosesc cu asemenea nimicuri. Chiar şi cînd istoricii occidentali şi din S.U.A. au acceptat că cea mai veche scriere din lume este cea descoperită la Turdaş şi Tărtăria şi datată pentru începutul mileniului Vl î.e.n. iar de aici aceasta a ajuns în Sumer şi India la Mohenjo-Daro, ai noştri istorici au rămas tot semeţi în prostia şi ura lor caracteristică faţă de poporul român şi chiar mai mult, s-au însoţit mai totdeauna în făcăturile lor cu trădarea de neam şi ţară! Dar această migraţie a neamurilor aryas din toriştea carpatină către India, o găsim consemnată chiar în scrierile vechilor greci!!!

Diodor din Sicilia, în scrierea Biblioteca istorică, Cartea ll,XXXVlll, ne transmite informaţii despre originea neamurilor din India scriind: ,,Cei mai învăţaţi dintre inzi povestesc o legendă pe care este cuvenit să o înfăţişăm cititorilor. În cele mai îndepărtate vremi, pe cînd oamenii trăiau răzleţiţi doar prin sate, a venit dinspre apus Dionisos cu o puternică oaste şi străbătu întreaga Indie, unde nu se afla nici o cetate ce s-ar cuveni amintită şi ar fi putut să i se împotrivească. Cînd, mai apoi, - din pricina arşiţei – se porni o molimă care secera pe războinici, Dionisos, ca un înţelept cîrmuitor, îşi duse oastea din cîmpie spre munţi. Aici, bătînd vînturi reci şi ape repezi curgînd chiar din izvoarele lor, molima părăsi tabăra lui Dionisos. Ţinutul muntos unde el îşi tămădui oastea se numea Meros. Apoi zeul a strîns roadele cîmpului, le-a păstrat şi i-a învăţat pe inzi meşteşugul agriculturii. Tot astfel, le-a arătat cultura viţei de vie şi multe lucruri folositoare vieţii. Aici el a fost întemeietorul unor cetăţi vestite, strîngînd laolaltă – în ţinuturi mai bine aşezate – sate întregi şi învăţîndu-i pe oameni a-i preamări pe zei. El mai statornici legi şi judecăţi, într-un cuvînt, minunate lucruri fapt pentru care a fost socotit zeu…. Cincizeci şi doi de ani a domnit Dionisos în India murind la adînci bătrîneţe. Fiii săi i-ar fi urmat la domnie, lăsînd apoi regatul urmaşilor, pînă cînd, după multe generaţii, împărăţia lor s-a destrămat şi fiecare cetate a avut o cîrmuire democratică… Acestea le povestesc locuitorii ţinuturilor muntoase ale Indiei.”Vedem că povestea lăsată de Diodor, este identică în conţinutul ei cu informaţiile din scrierile sanscrite şi cu concluzia englezilor care au scris studiul amintit mai sus. Ne mai spune Diodor că migraţia a avut loc în cîmpiile din vestul Indiei şi datorită unor molime cumplite, neamurile aryas şi-au părăsit cetăţile întemeiate în aceste locuri şi s-au stabilit în munţi.

Studiile textelor sanscrite au arătat că migraţia a pornit din Centrul Europei, de pe toriştea carpatină în jurul anului 2600 î.e.n. Cele două mari centre ale culturii antice indiene – Mohenjo Daro şi Harapa – au fost întemeiate tot pe la anii 2600 î.e.n. şi au fost părăsite cam pe la 1800-1700 î.e.n. Semnele folosite în scrierea din Mohenjo – Daro se găsesc printre semnele folosite de geţi pe tăbliţele de plumb, iar în cultura strămoşească pe un munte sfînt se afla Măru Roşu sau Pomul Vieţii! Dar mai avem şi alte dovezi că migraţia neamurilor aryas a pornit din Carpaţi.

În lucrarea Dionysos, autorul Nonus Panopolitanul, ne transmite o legendă despre războiul neamurilor arimine pregătit împotriva indienilor de către Ma sau Cybele, marea zeitate frigiană. Oştirile adunate cîtă frunză şi iarbă trebuiau a fi conduse de Dionysos, iar primii soldaţi chemaţi sînt cabirii care erau faimoasele triburi din Carpaţi ce s-au perindat cu turmele şi obiceiurile lor prin ţinuturile din Asia Mică ajungînd pînă în Egipt. ,,Mai întîi din stînca abruptă şi scăpărătoare de foc a Lemnosului, făuri furtunoasă armă, aproape cu un molift mistic din Samos, doi cabiri, fii ai lui Hefaistos, avînd numele de familiei al mumei lor, pe care Cabiro din Tracia îi născu mai înainte, cerescului făurar, adică pe Alcon şi Eurymedon, măiestru în fierărie”. Autorul îi localizează pe cabiri în Tracia pentru că aşa erau ei cunoscuţi în lumea greacă, ce refuza să recunoască orice urmă de cultură geţilor, dar adevărata lor baştină era la nord de Istru unde apar pe toate monumentele lui Mitra cu numele de Cauti şi Cautipati, adică Cercetătorul şi Judecătorul.

În Cartea XLVll a scrierii lui Diodor, acesta ne transmite informaţii despre insula Sacră a Cabirilor: ,,Să începem cu Samothrace. Unii afirmă că această insulă s-ar fi numit odinioară Samos. Dar acest nume – Samos - a rămas doar insulei care a fost mai recent locuită, pe cîtă vreme vechii insule Samos i s-a spus Samothrace, pentru că se afla în apropierea Traciei. Locuitorii din Samothrace sînt băştinaşi şi, de aceea nu există nici un fel de legende despre cei dintîi oameni din insulă şi cîrmuitorii lor. Unii spun că odinioară i se ziceau Saonesos şi că abia mai tîrziu, cînd au venit coloniştii în Samos din Tracia a fost denumită Samothrace. Băştinaşii, au o limbă veche a lor din care foarte multe vorbe s-au păstrat pînă în zilele noastre, mai ales cuvinte privitoare la ritualul jertfelor… şi încă înainte de potop a fost locuită.”

În Cartea XLVlll, Diodor ne transmite o altă variantă a legendei cu privire la numele insulei Samothrace şi spune că el provine de la un conducător Saon care a venit din Tracia şi împreună cu alţii au colonizat locul. Dar numele de Saon este apropiat de Soin sau Zoin de pe tăbliţele de plumb, fiind divinitatea lunii şi a renaşterii. Căpetenia a împărţit populaţia insulei în cinci triburi, numindu-le după numele fiilor săi şi le-a dat legi drepte pentru a se guverna cinstit. Unul din fii, Iasion a luat de soţie pe Cybele cu care l-a avut pe Coribas iar cînd a murit a fost trecut în rîndul zeilor. Fratele său Dardanos, al cărui neam era la nord de Tracia, împreună cu Cybele şi Coribas ,,au adus cultul Mamei Zeilor în Asia, statornicindu-se în Frigia… Dar amănuntele sfintelor ceremonii nu au fost destăinuite decît celor iniţiaţi în mistere. Foarte vestite sînt apariţiile acestor zei – cabirii – cum şi ajutorul minunat pe care ei îl dau celor iniţiaţi, cînd aceştia se află în primejdie şi cheamă Nemuritorii să le vie în ajutor.” Cabirii îşi aveau principalul centru de cult în insula Samothrace, dar erau cinstiţi pretutindeni în bazinul Mediteranei, chiar şi în Egipt, la Memphis, fiind două personaje masculine aşa cum apar şi pe iconiţele de cult ale geţilor.

Ca să ne lămurim mai bine cu mitul Cybelei şi a lui Dionysos, mai dau un fragment din scrierea lui Diodor, Cartea lll,LlX: ,,Muzele născociră sunetul din mijloc, Linos septima, Orfeu şi Thamiris secunda şi terţa. Apolo şi-a lepădat cetera în peştera lui Dionisos, iar pe Cybele – pe care o îndrăgise - a însoţit-o în rătăcirile ei pînă la hiperboreeni… Frigienii, aduc de asemenea, în cinstea Cybelei jertfe pe vechile lor altare; şi i-au mai înălţat un templu măreţ la Penus în Frigia, unde se desfăşoară serbări şi se aduceau mari sacrificii, Cu acest prilej, regele Midas, şi-a dovedit multă bunăvoinţă prin ajutorul pe care l-a dat.”

Textul ne arată că Cybele era foarte venerată şi la nordul Istrului în ţinutul hiperboreenilor dar sub o altă denumire, de unde ea a fost dusă la frigieni de către Dardanos împreună cu cumnata sa Cybele şi fiul ei Coribas care a format şi tagma preoţească ce slujea pe Mama Zeilor sau Mama Pămîntească.

Şi despre Dionysos avem informaţii în scrierea lui Diodor în Cartea lV,lV: ,,Unii povestitori de mituri spun că ar mai existat şi un alt Dionisos… pe care îl numesc Sabazios. Naşterea lui este slăvită şi i se aduc jertfe, primind cinstirile vrednice de o zeitate; dar numai în timpul nopţii şi în mare taină, deoarece adunările care au loc atunci atrag asupra celor ce i-au parte la ele neîncrederea şi înjosirea. Se povesteşte despre acest Dionisos că s-ar fi deosebit mult prin agerimea minţii lui.” Numele divinităţii invocat de scriitorul grec este apropiat de cel de pe tăbliţele de plumb – Zabelo – care era duhul vieţii împlinite, al căldurii şi maturităţii, al forţei şi energiei solare. Iar finalul citatului mă duce la concluzia că acest Dionysos a condus oştirile arimine în frunte cu cabirii din ţinuturile Carpaţilor pînă în India şi a dus pe acele locuri cultura de aici ce a rezistat peste timp prin brahmanism, sistem religios cu multe elemente comune în religia geţilor.

Coroborînd informaţiile transmise de scrierile sanscrite cu cele antice greceşti, se dovedeşte cu toată puterea adevărului că neamurile aryas au plecat din toriştea carpatină în jurul anilor 2600 î.e.n. prin Asia Mică şi nordul Iranului unde a rămas amintirea ţării Aryanam, au făcut un popas de vreo 800 de ani în cîmpia de vest a Indiei unde au întemeiat o civilizaţie înfloritoare, apoi, datorită unor molime cumplite, au plecat spre munţii din nord unde erau mai feriţi de pericolul bolilor din mediul umed al cîmpiei.

Un alt argument al originii lor carpatine este mulţimea de toponime şi hidronime de cca 2500 asemănătoare limbilor română şi sanscrită dar şi cca 1500 de cuvinte ce le au comune cele două limbi şi care nu se găsesc decît foarte puţine în latină. Însă forma română a cuvintelor este de cele mai multe ori identică sau mai apropiată de sanscrită decît cea latină, dovedind că latinitatea românilor nu este decît o otravă cu care ne-au nenorocit minţile nişte stîrpituri trădătoare care s-au vîndut Satanei.

Dau în continuare un mic studiu comparativ între limbile sanscrită -la stînga semnului egal, limba română - la dreapta semnului egal – iar între paranteze sînt puse explicaţiile privind originea cuvintelor după DEX. ap, apa = apă(lat. aqua), apasabda = apăsat(lat. appensare), akasa*: cer = acasă: loc de baştină, patrie. Arienii ca şi geţii se considerau neam scoborîtor din cer(lat. casa), acaşa = acasă(a + lat. casa), acu = acu(eccum modo), adesa = adesa(a + lat. densus), anuma = anume(a + lat nume), ariyanam*: arienii = Aryanam: Ţara Zeilor la avestici, ţinut din nordul Iranului, aşa = aşa(lat. eccum), balimuca = balamuc(din nume propriu Mamaluc), balaha = baltă(sl. blato), banda = bandă(fr. bande), banica = baniţă(bg. banica), basma = basm(sl. basni), ban = bănie(maghiar sau sîrbo-croat ban), balacsa = bălaie(sl. bălu), bho*: formă de adresare unor indivizi inferiori sau egali = bă: tu(et. necunoscută), bhoga*: bogăţie = bogat: cu avere(sl. bogatu), bhikku*: călugăr cerşetor = bicu: tată(lipseşte din DEX), bhuh*: a devenit pământ, a murit = buh(et. necunoscută), bhuhav*: a devenit aer = puhav(sanscrit bhuhav), Bihar*: regiune în nordul Indiei unde s-au stabilit neamurile aryas = Bihar: regiune administrativă în vestul României, estul Ungariei şi munţi în Apuseni.kala*: negru = kala: pivniţă pentru cereale, groapă în emegi(fr. cale), camaşa = camaşa(lat. camisia), camera = cameră(fr. camera), cana = cana(bg. cana. Dar bulgarii au venit aici în secolul Vll, deci românii pînă să-i înveţe aceşti migratori, beau apa ca dobitoacele direct din baltă sau izvor), capala = cap(lat. caput; pînă să vină romanii eram fără cap aşa cum sînt lingviştii care au scris aceste neghiobii), carsu = car(lat. carrus), csha = casa(lat. casa), cşu = caş(lat. caseus), cazna = caznă(sl. kazni), carca = cîrcă(sîrbo-croatul krke), cita = ceată(sl. ceta), ciata = ceaţă(lat. caecia), cag = chiag(lat clagum), cîmitra = cimitir(neogreacă kimitirion), carvara = curvar(sl. kuruvari), cit*: a gîndi = citi(lat. citare), Krişna*: divinitate vedică foarte veche = crisma/crijma: învelitoarea de la botez a noului născut cu simboluri religioase pe ea(ukr. krijmo). ksatriya*: aristocraţia militară a neamurilor aryas din rîndul cărora a provenit atît Buddha cît şi contemporanul său Mahavira = şatra: clan la geţi(bg. şatra),dadaca = dădăci(neogreacă dada), darîmi = dărîma(lat. deramare) duciaba = degeaba(tr. caba; rău ne-aţi pocit limba criminalilor), danda*: pedeapsă pentru o faptă rea dată cu bastonul = dandana: necaz, bucluc, tărăboi(tc. tantana), denta = dinte(lat dens), dwar = dor(lat. populară dolus. Am zis eu că atunci cînd nu au cum s-o mai scoată pe mînecă o trag pe această făcătură neauzită şi neştiută de nimeni), dru = drum(sl. drumu), dabba = dubă: temniţă; daba la geţi era cetatea unde se ţineau judecăţile(et. necunoscută), druh = duh(sl. duhu), duvas = duios(lat. doliosus), dukha*: durere = ducă: plecare, moarte(lat. ducere), dulman = duşman(tr. düşman), dur = dur(lat. durus), dura = dura(lat. dolare), fala = fală(sl. hvala), vrate = frate(lat. frater), gaura = gaură(lat. avula), gatejas = găteje(sl. gati), ganaca = genunchi (lat. genuclum), gingina = gingie(lat gingiva), gora = gură(lat. gula), gutto*: lege sau doctrină religioasă = gotă: zi de post(nu este în DEX),haia = hai: cuvînt cu care se îndeamnă caii la drum(et. necunoscută), han = han(tr. han), hotu = hotar(maghiarul hotar), cirana = hrana(sl. hrana), ecata = iacătă(et. necunoscută), jadu = iad(sl. iadu), Yama*: zeul morţii = iama: a distruge(tc, yama), yuga: vîrstă = Iuga(nu este în DEX), iş = ieşi(lat. exire), ianma = inima(lat. anima), iub = iub(sl. liubiti), aderat = îndărăt(lat. inderetro), angiras = înger(lat. angelus), antarita = întări(et necunoscută), invati = învăţa(lat. invitiare), jwala = jale(sl. jali), jagdi = jigodie(maghiarul zsigora), yuga = jug(lat. jugum), jurya = jura(lat. jurare), lab = labă(maghiarul lab), laţua = laţe(et. necunoscută), lamba = limba(lat. lingua), lip*: mizerie, a unge, a mînji = lip: jeg, mizerie(ukr. lep), loca = loc(lat. locus), lup = lup(lat. lupus), lupta = lupta(lat. luctare), mahal*: mare = mahal: mare şi greu(lipseşte din DEX), man*: a gîndi = mana: rod, frupt, belşug(sl. mana), mata*: mamă = mata: formulă de politeţe(et. necunoscută), mardala = mardeală(ţigănescul mardo), mazara = mazăre(albanezul modhullë), meduva = măduvă(lat. medulla), magarc = măgar(bg. magare), mreţ = măreţ(lat. mas), mandra = mîndru(sl. mondru), mauna*: legămîntul tăcerii = mau: glas, vigoare, a lua maul – a reduce la tăcere(et. necunoscută), min*: a străluci = meni: a vrăji(sl. meniti), mîndza = mînz(albanezul mës), mladihta = mlădiţă(sl. mladu), mosur = mosor(tr. masura), muherea = muiere(lat. mulier), musti = must(lat. mustum), mustaca = mustaţă(lat. mustacea care înseamnă prăjitură), mutu = mut(lat. mutus), murta = mutra(neogreacă mutra), naiba = naiba(et. necunoscută), nas = nas(lat. nasus), namata = nămete(bg. namet), narabu = nărav(bg. nărav), natha*: stăpîna = nata: femeie adultă(lat. natus), niroda = nărod(bg. neroda), napat = nepot(lat. nepos), navasti = nevastă(sl nevesta), nacta = nagta,noapte(lat. noctis), nîra = nor(lat. nubilum), nama = nama,nume(lat. nomen), avi = oaie(lat. ovis), obositi = obosi(bg. oboseia), abadda = obadă(sl. obedu), acara = ocară(sl. ocariati), oka*: loc de şedere = oca: unitate de măsură din vechime(tc. okka), onam*: a curba, a îndrepta = onanii: om urît, pocitanie, arătare(et. necunoscută), odaia = odaie(bg. odaia), odor = odor(sanscritul odor), om = om(lat. homo), omlet = omletă(fr. omelette), opariti = opări(bg. oparia), upanaha = opinca(bg. opinka, adică ce purtau geţii de pe columna lui Traian nu erau opinci?), ortac = ortac(sanscrita ortac), ostaviti = ostoi(sl. ustoiati), aştravi = otrăvi(sl. otraviti), pakati*: fapte necugetate, fapte sau gînduri rele = pacatui: a face păcate, a greşi(lat. peccatum), pala = pală,paloş(tr. pala), pandur = pandur(maghiarul pandur), paperuda = paparudă(bg. peperuda), para = par(lat. palus), paradina = paragina, paradit(et. necunoscută), partac = partic,parte(lat. pars), pacata = păcat(lat. peccatum), pacala = păcală(et. necunoscută), palita = pălit(sl. paliti), paţîmi = păţi(lat. pateo), piya*: persoană îndrăgită = pio: iubitor de Dumnezeu(nu este în DEX), pîca = pace(lat. pacis), pingala*: în budism este unul dintre canalele energetice situat pe coloana vertebrală = pingală: imagine, pictură, a se găti(cuvîntul nu există în DEX). pita*: tată = pita: pîine, mijloace de existenţă, pitar – brutar(bg. pita), piti*: refugiu, adăpost = piti: a ascunde, a dosi(sl. pitiku), ipangea = pingea(tr. penşe), pisa = pisa(lat. pinsare), pluta = plută(bg. pluta), pama = poamă(lat. poma), pad = pod(sl. podu), povamîna = pomană(sl. pomenu), pradaţi = prăda(lat. praedare), pras = praz(bg. praz), Prajapati*: focul casei sau focul părinţilor ori a strămoşilor = praji(sl. prajiti) + pati(lat. pati), parihana: cădere, nenorocire, degenerare = prihană: necinste, păcat(ukr. pryhana), prapîde = prăpădi(bg.propadam), prasara = presăra(et. necunoscută), priatama = prieten(sl. priiateli), prîns = prînz(lat. prandium), Radha*: păstoriţă din Veda = Rada(et. necunoscută), rasa*: dans asemănător cu hora, închinat lui Krişna = rasa: de soi, bun(fr. race), rai = rai(sl. rai), ram = ram(lat. ramus), ravana = ravăn(sl. ravinu), racita = răci(lat. recens), rabos = răboj(bg. raboş), ră = ră(lat. reus), risipati = risipi(bg. rasipia), rabi = robi(sl. robu), rud = rudă(bg. roda), rage = ragea,rugă(tr. rica), ramana = rumîn(lat. romanus), rupa = rupe(lat. rumpere), sac = sac(lat. saccus), salbî = salba(lat. subalba), sara = sare(lat. salis), saddha*: credinţă, virtute = sadea: curat, pur(tc. sade), sadhu*: om sfînt = sade: butaşi de viţă-de-vie, răsad(sl. sadu), sagga*: plin de bucurie = şagă: glumă(bg. şega), samma*: observaţia sau judecata corectă = samă: recenzare pentru impunere (maghiarul szam), samana*: ascet care a învins dorinţele prin practici austere = samana: a pune sămînţa în ogor(lat. seminare), soma*: băutura care aduce nemurirea = samă: judecată, moarte(maghiarul szam) swah*: a devenit cer = suav(fr. suave), sâman*: denumirea jertfei adusă zeilor sau făcută pentru sine = samăn: asemănător(lipseşte din DEX), Santo*: om bun sau de valoare, vine din verbul a fi şi desemnează pe omul care este cu adevărat Buddha şi arhant. Strălucirea lor divină vine din aura pe care o au în jurul capului = Sento/Sinto: Creatorul sau Dumenzeu în religia geţilor(lat. sanctus), sarmani*: călugări care trăiesc cu foarte puţin = sarmani: lipsiţi de surse de existenţă, necăjiţi(bg. siromah), Soma*: zeul lunii unde se duc sufletele morţilor = somna: a dormi(nu este în DEX), sara*: miezul sau esenţa lucrurilor = sara: perioadă de zi, în antichitate ziua începea dimineaţa(lat. sera), sthavira*: ferm, stabil = stavăr: statornicie, fermitate (nu este în DEX), sukha*: fericire = sucă: poftă, ambiţie(nu este în DEX), samana = semăna(lat. similare), saptanahan = saptamîna(lat. septimana), sar = sări(lat. salire), sacîtura = secătură(lat. siccare), sacura = secure(lat. securis), asfant = sfînt(lat. sanctus), smarana = smerenie(sl. sumeriienie), swar,sura = sor,soare(lat. sol), swîrta = soartă(lat. sors), spuz = spumă,spuză(lat. spudia), stîna = stîna(et. necunoscut[), stapana = stăpîn(et. necunoscută), strig = striga(lat. strigare), struguhuri = struguri(et. necunoscută), stupa = stup(lat. stypus), sulica = suliţă(sl. sulica), sumanas = suman,sucman(bg. sucmanu), supa = supa(fr. souper), surata = surată(lat. soror), surpa = surpa(lat. subrupare), sant = sunt(lat. sunt), sag = şag(bg. şega), sîeua = şeaua(lat. sella), sir = şir(et. necunoscută), şira = şiră(lat. sira), şabda = şoaptă(bg. septia), suamunita = şoimăniţă(maghiarul solyom), şuba = şubă (maghiarul suba), şuşana = şuşanea(tr. şişane), taj*: durere = tînj: durere, suferinţă(sl. tonziti), tapa*: flagelare, suferinţă = tapă: tăietură sub formă de pană, făcută în trunchiul unui copac(et. necunoscută), tar = tare(lat. talem), tai = tăia(lat. taliare), tavur = taur(lat. taurus), tarapania = tarapana(tr. tarabhane), taua = tău(maghiarul to), tuaca = teacă(lat. theea), temei = temei(sl. temeli), titthiya*: clevetitori, conspiratori = titii: a şopti(nu este în DEX), tîrta = tîrtiţă(bg. tărtica), tobă = tobă(maghiarul dob), trgovanie = tîrgui(sl. trugovati), ticva = tigvă(bg. ticva), tabar = topor(sl. toporu), trasnai = trăsnăi(sl. tresnonti), trăsati = tresări(fr. tressaillir), tripitaka*: trei coşuri = tri(lat. tres) + pitaka. coşul disciplinei pentru călugări, coşul doctrinelor filozofice, metafizice şi religioase, pitacă: act oficial, poruncă scrisă, scrisoare(sl. pitaku), tulpinia = tulpină(bg. tulpina), tara = ţară(lat. terra), tarc = ţarcă(maghiarul szarka), ţinta = ţintaş(sl. centa), dumbra = umbra(lat. umbra), valîcica = ulcică(lat. ollicella), udaca = uda(lat. udare), udhar = uger(lat. uber), urda = urdă(et. necunoscută), ura = ură(lat. horrire), urdu = urgie(lat. orgia), urias = uriaş(maghiarul orias), urs = urs(lat. ursus), usc = usca(lat. exsucare), vadava = văduva(lat. viduus), vadîmi = vatama(lat. victimaare), vale = vale(lat. vallis), vama = vama(maghiarul vam), vatra = vatră(albanezul vatrë), vepas = văpaie(albanezul vapë), varasati = vărsaţi(lat. versare), vartena = vîrtej(bg. vărtej), vanada = vînat(lat. venare), vîrbu = vîrf(sl. vruhu), varîmi = vîrî(sl. vreti), vîrta = vîrtos(lat. virtus), dzambaiîmi = zîmbi(sl. zonbi), soma = zeamă(lat. zema), sares = zer(et. necunoscută), dziua = ziua(lat. dies), dzurba = zurbă(tr. zorba).

Sînt un total de 266 cuvinte, din care, cu pretinsă origine latină sînt 101 cuvinte, 90 au rădăcini în slavă, bulgară, sîrbo-croată, 13 vin din turcă, 13 din maghiară, 8 din franceză, 4 din albaneză, 3 din neogreacă, 2 din sanscrită, 22 au origine necunoscută şi 10 nu sînt incluse în DEX! Dacă facem un raport statistic, avem 38% cuvinte provenite din latină, 34% din cuvinte vin din limbile slave, 8% au origine necunoscută, 5% vin din maghiară şi turcă iar 15% din cuvinte vin din alte limbi sau nu sînt incluse în DEX. Ilustrele noastre căpăţîni academice din domeniul istoriei şi lingvisticii susţin că din limba vorbită de strămoşii mei geţi – ei au de strămoşi colonii coloraţi în stăpîni – nu s-a păstrat mai nimic în limba română! Ar fi vreo 60-70 de cuvinte, cam 0,0001% din fondul lingvistic şi cam atît.

Dacă situaţia ar fi cea prezentată de ei în DEX, atunci ar trebui să vorbim de un dialect latino – slav, care s-a format nu se ştie cînd şi nu se ştie unde! Această dogmă satanistă slujeşte perfect planul şărpăriei iezuite care a trimis cioporul de ,,doctori ardeleni” să ne ,,lumineze” trecutul, dar numai după mintea şi interesele lor drăceşti. Dar făcătura slujeşte la fel de bine şi şărpăriei iahviste care încă mai strigă ţinîndu-se de toartele cerului, că plaiurile mioritice au fost ocupate la început de ei, iar noi am scos nasul în istorie, cam la o mie de ani după, şi, i-am tot păduchit pînă ce, săracii de răul nostru au trebuit să plece către răsărit. Dar ei nu şi-au uitat niciodată drepturile naturale şi istorice, rezultate din faptul că au pus primii piciorul pe gura de rai de la nordul Dunării!

Dacă citim cu atenţie cuvintele în sanscrită şi română constatăm că forma lor fonetică şi semantică este identică sau foarte asemănătoare, pe cînd forma din pretinsa lor origine latină este foarte diferită fonetic iar semantic, multe cuvinte au înţeles diferit de celelalte două limbi. Explicaţia este foarte simplă dacă se lucrează cu logică şi cu adevăr! Neamurile arimine – aryas – cînd au plecat din Carpaţi, erau o urdie de prădători care au cucerit India, devenind stăpînii ei, cum i-a consemnat şi istoria. Fiind casta conducătoare ei şi-au păstrat multă vreme, fără influenţe de la băştinaşi, limba şi cultura brahmanică. Migraţia în peninsula italică s-a făcut de către un grup mai mic de indivizi, care, pe parcursul timpului au suferit mai multe influenţe lingvistice şi culturale, de aceea latina este mai depărtată de româna veche decît sanscrita.

Povestea colonizării provinciei romane Dacia, cu italici, este o minciună a lui A. T. Laurian şi clicii lui de lepre trădătoare. Deşi B. P. Haşdeu le-a demascat minciuna, ,,adevărul” a rămas tot cel plăsmuit de ei, pentru că erau sprijiniţi politic de ciocoimea liberală, care le-a instituţionalizat cuibul lor drăcesc în numita Societatea Academică Română, mai tîrziu Academia României, unde s-a făcut toată mîrşăvia! Această practică a născocirii de institute – de tracologie, de studiere a comunismului, de studiere a holocaustului, de studiere a religiilor, de studiere a revoluţiei române, de studiere a limbii române – nu sînt decît cuiburi sataniste, prin care, leprele care deţin puterea în România, urmăresc să ţină într-o îndobitocire totală poporul român! Faptul că slavii din sudul Dunării au atît de multe cuvinte comune cu limba română – dar şi dansuri şi obiceiuri - este dovada slavizării geţilor din aceste ţinuturi după secolul Vll cînd migratorii veniţi din regiunea Uralilor s-au aşezat aici.

În prezent majoritatea istoricilor străini acceptă ideea că patria de origine a neamurilor aryas a fost regiunea Carpaţilor dar umblă cu părul în ochi şi nu vreau să vadă că sanscrita are prea multe asemănări cu limba română veche şi sumeriana ca să poată ignora originea lor comună. Cei mai înverşunaţi adversari ai acestei idei sînt germanii care şi acum susţin că patria neamurilor aryas este sudul Mării Baltice, iar ei sînt adevăraţii urmaşi deşi în germana veche sînt foarte puţine cuvinte ce se aseamănă cu sanscrita, faţă de limba română. Dar ei de fapt îşi susţin minciunile de la sfîrşitul secolului XlX, cînd au născocit limba indo-europeană şi gramatica ei, iar acum le vine foarte greu să accepte că şi-au făcut din minciună o adevărată ştiinţă. Ivriţii şi-au făcut din minciună, un puhoi de revelaţii drăceşti. Din această nebunie a minciunii indo-europene, germanii şi-au mai scos un fum turbat numit arianism şi astfel Hitler a trimis în anul 1939 o expediţie de arheologi în Tibet să caute potcoave de cai morţi ale neamului lor străvechi, aryas. Nefiind prezenţi la împărţirea ruşinii, după ce englezii le-au turnat niscai otravă în cupa gloriei mincinoase, şi văzîndu-se socotiţi la scurt, germanii au întors bidiviii vechilor indo-europeni cu 180 de grade, îndreptîndu-i cu dîrlogii către India, le-au făcut o suflare focoasă sub coadă, i-au mai hrănit şi cu ceva jar pentru drum, şi apoi le-au dat bice, astfel ajungînd zmeulenii lor taman în munţii unde i-a descoperit istoria. Nebunia se explică prin ideea imperialismului german din secolul XlX şi prima parte a secolului XX, cînd ei se considerau urmaşii de drept a imperiului roman şi vrednici ucenici ai culturii antice greceşti.

Cînd Dumenzeu îţi rătăceşte puţina minte, nu poţi decît să greşeşti!

Şi tot culturnicii occidentali prin pricepuţii lor germani au scornit elenismul, ca o curiozitate spirituală a armatelor lui Alexandru Macedon ce au creat un vast imperiu, nu cu sabia şi jaful ci cu cultura greacă şi făţărnicia lor proverbială! Diodor în scrierea amintită mai sus, Cartea l,XLlV, după ce aminteşte de perioada mitologică a istoriei Egiptului, el spune că ţara a fost cîrmuită de regi din neamul omenesc vreme de aproape cinci mi de ani, din care mai toţi ai fost băştinaşi şi numai puţini din Etiopia, Persia şi Macedonia. ,,În sfîrşit macedonenii cîrmuiră Egiptul şi stăpînirea lor ţinu două sute şaptezeci şi şase de ani. În tot restul timpului regii au fost de neam din Egipt şi cu toţii numără patru sute şaptezeci de regi şi cinci regine. Preoţii au însemnat în cărţile sfinte istoria lor şi, din cele mai îndepărtate vremuri au încredinţat-o urmaşilor.” Cum Diodor şi-a scris Biblioteca istorică pe la anii 50-30 î.e.n. este exclusă vreo confuzie a celor care au întemeiat imperiul macedonean, şi nu elenist cum spun făcătorii de istorii născocite şi pocite, ei fiind ariminii din Macedonia şi nu grecii de pe unde s-ar fi aciuat ei pentru negustoriile pe care le puneau la cale. Cînd Alexandru, aflat în campanie în imperiul persan, le-a cerut grecilor să trimită şi ei trupe, aceştia au refuzat.

Mai amintesc pe tracul arimin Hecateu din Abdera, oraş în Tracia, care a trăit la Alexandria în Egipt în secolele lll-ll î.e.n. în timpul domniei regilor Ptolomei şi unde a scris în greacă două tratate, respectiv, Despre hiperboreeni şi Despre Egipt susţinînd că filozofia greacă vine de la aceste două popoare dar şi alte lucruri foarte supărătoare pentru urechile subţiri ale altora. Dacă el ar fi fost elenist aşa cum bat cîmpii culturnicii născocitori, atunci ar fi cîntat pe greci la ceteră de asurzea lumea dar el a scris despre neamul lui străbun – hiperboreenii – pentru a-l cinsti prin munca sa. Şi i-a mai cinstit pe egiptenii cu care a constatat că se înrudeşte prin limbă şi unele obiceiuri, chiar dacă primii macedoneni au ajuns pe Nil cu sabia pentru a-i alunga pe perşi. Dar grecii, pînă pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. nu prea aveau cu ce să se bîrzoaie în faţa altora şi o spune chiar unul dintre marii falsificatori de istorii din antichitate.

Eusebiu din Cezareea în lucrarea Cronica 1 scrisă pe la începutul secolului lV, la p. 225 reproduce în fragment din Cartea Vll, parte din lucrarea lui Diodor amintită mai sus, astfel: ,,Din aceeaşi scriere a lui Diodor, pe scurt, despre intervalele de timp în care Stăpînii Mării au deţinut supremaţia maritimă. Au stăpînit marea după războiul troian: lidienii şi meonii 92 de ani, pelasgii 85 de ani, tracii 79 de ani, rodienii 23 de ani, frigienii 25 de ani, ciprioţii 33 de ani, fenicienii 45 de ani, egiptenii – ani, milesienii 18 ani, carienii - de ani, lesbienii 68 de ani, foceenii 44 de ani, samienii – de ani, lacedemonienii 2 ani, naxienii 10 ani, eretrienii 15 ani, egineţii 10 ani, pînă cînd Xerxe a trecut pe celălalt mal.” Din această înşiruire de date rezultă că grecii s-au impus pe mare cu mai puţin de 100 de ani înainte de invadarea peninsulei de către perşi la anul 481. Informaţia poate fi considerată corectă pentru că toţi anii menţionaţi de Eusebiu, adunaţi împreună cu anul 481 dau 1030, dată apropiată de 1130-1200 cînd a avut loc războiul Troiei Un alt citat al aceluiaşi Eusebiu din Cezareea tot din Cronica 1, reproduce după Diodor şi scrie ,,De la Caranos care a fost întîiul rege al macedonenilor şi pînă la Alexandru – cel care a supus meleagurile Asiei – se numără douăzeci şi patru de regi. Anii care s-au scurs în acest răstimp sînt patru sute optzeci.” Nici urmă de eleni şi nici de elenism, deşi amîndoi erau greci şi trăgeau la greu la falsificarea istoriei neamurilor arimine, pentru ei evidenţele erau prea mari ca să poată fi ascunse aşa cum se întîmplă astăzi.

Dar începînd cu secolul XlX, toate inscripţiile descoperite care erau scrise în frigiană, tracă, bessă, getă sau româna veche de pe tăbliţe, au fost citite prin limba greacă! Din acest fluviu de falsuri am să dau doar cîteva exemple. Pe o monedă a unui rege odris din secolul lll î.e.n, apare pe revers un vas cu două toare mici iar deasupra gurii acestuia sînt scrise literele KO. Pe laterala stîngă sub toartă este litera T, iar pe laterala dreaptă în aceeaşi poziţie este litera O. Cuvîntul scris este koto, dar pricepuţii l-au citit Cotys, fiind numele regelui! Ori vasul respectiv era vasul cunoaşterii din religia geţilor iar cuvîntul koto are sensul de caută sau cercetează aşa cum se mai foloseşte şi astăzi. Alt exemplu este un vas din secolul Vl î.e.n. care are o scenă cu Hercule care căsăpeşte un centaur. Meseriaşii în citit spun că centaurul se numeşte Nessos, dar în partea dreaptă a capului centaurului scrie GETOS. Arheologii turci au descoperit în anul 2003, în centrul podişului Anatolie, o reşedinţă princiară frigiană din secolul X î.e.n. unde au găsit şi mai multe inscripţii. Toate au fost citite prin limba greacă, deşi aceştia au folosit alfabetul abia în secolul Vlll î.e.n. şi atunci foarte rar şi stîngaci. Cam aşa a fost scrisă istoria veche a Europei, după interes şi pretenţii, iar adevărul a fost folosit tocmai pentru a justifica acest gen de a instituţionaliza minciuna.
Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin, proprietarul site-ului www.ariminia.ro
Sursa: http://www.ariminia.ro/istoria-getilor/istoria-dacilor-getia-i.html